Cine eşti tu, Ludwig?
Cu Beethoven, muzica devine convulsivă, adică adevărată. Excesiv de umană. Dar stooop! De ce scriu acum despre Beethoven şi nu despre Amadeus, Ilici, Sebastian? De unde curajul, tupeul de a mă posta la stâlpul ridicolului? Şi, nu-i aşa, de ce aici, între coloanele multilateralei şi echilibratei reviste a facultăţii de litere? Din cel puţin trei motive.
Unu. Campania bolnav mintal. În urmă cu ceva deja vreme, Clujul a fost invadat de nişte afişe ciudate cu nebuni. La români, frica de nebuni e proverbială. Sau e cumva doar de import? Nu prea contează. Important e numai că respectivii nebuni au fost nişte nebuni de geniu. Dar să nu uit, nu li se spune tocmai nebuni, ci, pentru a nu scandaliza prea tare spiritele neoburgheze, bolnavi mintali. Studenţii de la psihologie, autorii campaniei Vrei să ştii cum arată un bolnav mintal? au optat pentru trei figuri celebrissime: van Beethoven, van Gogh şi un al treilea care n-are ce căuta lângă cele două figuri nobiliare ale Muzicii şi Picturii. Fotografiile alese pentru campania cu pricina, violent îngroşate, înfăţişau două figuri pesemne de groază pentru amatorii de senzaţii tari: portretul cu obrajii devoraţi de pojar şi cel cu virgulele alungite înconjurând un cap cu ambele urechi încă acolo. Pe post de titluri, diagnosticele, deloc măgulitoare: depresie severă şi schizofrenie. Halal punere la zid. La cât mai mulţi nebuni ca tine, Ludwig! Deşi până acum lista e în deplinătatea facultăţilor mentale, adică goală.
Doi. Motive personale. Ţi-am descoperit sonatele pentru pian abia acum. Până acum numele tău însemna simfonism, eroism, titanism, deşi prometeism ar fi fost mult mai potrivit; dar astăzi nici focul nu mai poate fi foc, pentru simplul motiv că frige. De acum vei însemna tot mai multă neputinţă, tergiversare şi ratare conştientă de grandoarea eşecului. Ascultându-l pe Rubinstein, simţi cum claviatura capătă consistenţa unui creier pe care ţopăie netulburată de nicio siguranţă nevroza. Necesitatea căderii.
Trei. Întrebări cu semnul exclamării. Pentru că mă regăsesc în plimbările tale de peripatetician solitar prin poienile melancoliei. Paşii tăi grei calcă pe urme de ni meni lăsate, ca un plug în obrazul tăcerii. Cine eşti tu, Ludwig? Eroul glorioasei Patetici, semnul de întrebare din finalul Sonatei Lunii – neagră şi dureroasă lună de metal ridicându-se din holurile tale interioare ca în poezia Martei Petreu – sau întruchiparea deznădejdii autosuficiente din disperatul final al Appassionatei? Cine eşti tu, Ludwig? Sunt aproape două secole de când la commedia e finita şi întrebarea lăsată moştenire a rămas: Cine sunt eu, Ludwig?
Trăiesc într-o noneră în care lupta nu mai există pentru că duşmanul nu mai există. Eroismul tău ajunge desuet, fraternizările tale aidoma. Din tine n-a mai rămas decât prăbuşirea într-un mileniu al prăbuşirii, decât marasmul într-un secol marasmic. Mărturisesc nu din aurea ignorantias că nu pot asculta furibundul final din a IX-a fără un zâmbet ambiguu. Din această primă şi ultimă dintre victoriile tale mai gust ca pe o delicatesă doar începutul. Doar începutul e la fel pentru toţi. Soluţia noastră e absenţa soluţiei. Şi asumarea ei.
Sfârşitul episodului 1 din seria Melancolii Sonore.
melanco rever