Dan Lungu | Dosare, anchete | Numere din revistă | Prozatori români

Cum sã uiţi o carte

Echinox9 octombrie 2010

Dacã în acest moment aş avea ocazia sã îi scriu o scrisoare domnului Dan Lungu, probabil cã aş începe cam aşa:

Stimate domnule Lungu,
Tot stau şi mã minunez de ultima dumneavoastrã carte. Sincer, îmi e greu sã gãsesc o cheie de lecturã adecvatã sau sã o plasez cumva în ţesãtura dumneavoastrã textualã. Nu voi nega cã actul lecturii a fost destul de relaxant (aşa cum mã aşteptam, de altfel, luând în considerare experienţele anterioare) şi cã unele punţi de legãturã cu scriitura dumneavoastrã precedentã le-am întrezãrit. Nu reuşesc totuşi sã înţeleg demersul în sine: şi anume ce anume v-a împins sã vreţi sã scrieţi o astfel de carte…

Dar cum nu am ocazia sã îi scriu direct (şi nici nu ştiu dacã primind aceastã şansã, aş putea sã fiu atât de directã), încerc (încã) sã mã lãmuresc singurã mãcar în anumite privinţe (dat fiind cã oricum uimirea şi – aş putea spune chiar – dezamãgirea rãmân). Nu vreau sã nedreptãţesc nici mãcar într-o mãsurã infimã acest roman, care nu mi se pare prost, dar care – în umila mea opinie – nici nu se ridicã la nivelul primelor douã. Scriitura rãmâne la fel de savuroasã, fiind înţesatã de ironii şi de metafore, iar strategiile textului sunt complexe, întreaga fabulã fiind povestitã printr-un şir de analepse şi prolepse, când la persoana întâi, când la persoana a treia. Am avut la început senzaţia cã citesc douã poveşti diferite (deşi, în mod evident, realizam cã era aceeaşi poveste spusã din timpi diferiţi, având acelaşi protagonist): prima – relatatã la persoana întâi – pãrea sã descrie gândurile unui om care se afundã tot mai mult în tenebrele depresiei şi insista mai mult pe nivelul senzorial; adevãrata fabulã se desfãşura însã în cea de-a doua poveste, relatatã la persoana a treia dar într-un mod foarte implicat – ca şi când acelaşi narator ar fi povestit despre sine, încercând sã se detaşeze. Autorul pare sã ne dea o cheie de lecturã prin cuvintele unui personaj nesemnificativ (un membru al grupului de adventişti care merge la înmormântare) într-o discuţie semi-filosoficã despre ideea de “eu” raportatã la ideea de Dumnezeu. Se vehiculeazã ideea cã, pentru a te înţelege mai bine, trebuie sã încerci sã “ieşi din tine însuţi” şi sã te priveşti de sus, ca şi când ai privi un film. Cu alte cuvinte “eu” trebuie sã se metamorfozeze într-un “el”. Marga este un personaj frumos construit, mai ales cã este o protagonistã absentã. Tot ce ajunge la noi este format din cioburi de amintiri filtrate prin subiectivitatea lui Andi şi reordonate de memoria sa. Detaliile foarte atent plasate şi ironia autorului îi dau un aer misterios şi un şarm pe care Andi – deşi mai mult decât prezent – (şi, de altfel, niciun alt personaj) nu le are. Pagini frumoase şi bine scrise descriu stãrile prin care acesta trece în absenţa Margãi: îndoiala, starea de şoc, durerea neaşteptat de acutã, iritarea, supãrarea, furia, nebunia, apatia, profunda şi nesfârşita tristeţe, urmate de calm şi acceptare. O frumoasã depresie, cu alte cuvinte. Una din punţile de legãturã cu romanele scrise anterior este contextul în care a crescut Marga. Acesta oferã o felie destul de “saţioasã” din ceea ce a însemnat pentru unii români (din categorii diferite de cele ce apar în primele douã romane) comunismul. Ce m-a şocat (şi ce nu reuşesc deloc sã înţeleg sau sã cataloghez altfel decât “out-of-place”) este – sã o numim – “povestea pocãiţilor” (nu cã aş avea ceva cu ei). Nu le-am înţeles (sau poate nu am vrut sa înţeleg, pentru cã orice explicaţie moralizatoare mi se pare cel puţin ridicolã) rolul în cadrul fabulei, sau al construcţiei personajelor. Aş fi înţeles, poate, ironia (atât de prezentã în alte puncte ale romanului). Dar am ajuns la finalul romanului tot întrebându-mã când o sã devinã (cu adevãrat) ironic tonul autorului. Involuntar, am dezvoltat tot felul de teorii paranoide, de genul: între Sunt o babã comunistã şi Cum sã uiţi o femeie autorul a fost convertit, iar scopul ascuns şi de nebãnuit al romanului este acela de a aduna adepţi (lucru absurd, desigur, şi în realitate lipsit de orice relevanţã, cel puţin în teorie).

Şi totuşi… oare ar fi trebuit sã simt la final vreun soi de katharsis revelator, care sã mã facã sã realizez cã tot ce am trãit pânã acum a fost în van, cã Adevãrul se afla în altã parte şi altele asemenea?

Ioana Baciu