(De) ce (mai) citim? (about glossy stuff)

Genul de lectură practicat aproape în exclusivitate prin revistele glossy s-ar putea clasa, fără niciun efort, pe latura reducţionistă a lui despre. Adică pe o latură ce nu are în vedere decât despre ce este vorba, apoi, cât vorbeşte acea carte despre realitate şi despre mine (un eu-cititor de duminică care încă încearcă să se descopere prin literatură/şi, nu de puţine ori, prin maculatură) şi, cum era deja de aşteptat, urmărind cu înfrigurare care este acţiunea/intriga/(cu chiu cu vai) povestea. Într-o primă fază, atât. Aici argumentele ar curge însă de partea lor, pentru că orice revistă glossy vrea să le ofere o mostră culturală cititorilor, să le faciliteze alegerile – doar literatura nu este numai pentru iniţiaţi –, să le contureze o „identitate” (trendy ar trebui adăugat), prin urmare rezumatul unei cărţi, două vorbe despre scriitor şi câteva detalii picant-debiloide cu privire la fabulă devin momeala ideală. Bun, însă dacă intenţia se află undeva între o strategie de marketing şi una ce vizează un soi de „coolturalizare”, care va fi funcţia unor expresii de tipul : [despre actul de a scrie] „femeia asta o face în primul rând cu sufletul şi abia apoi cu pana (recte tastatura)” sau, puţin mai cizelat, „o carte puternică, violentă şi emoţionantă, care te zdruncină ca o palmă primită din plin peste obraz”? Aici trebuie să recunosc (deşi nu fără un oarecare regret) faptul că încă nu am întâlnit cartea umanizată care să îşi ia la poceală cititorul în momentul în care îi întrevede ignoranţa; mi-aş dori, însă, mult de tot o astfel de revoltă a cărţilor împotriva recenzenţilor care le atribuie asemenea însuşiri şi, mai ales, care au acces la un public atât de numeros.

Însă în acest moment intervine şi faza a doua a lecturilor glossy care, pe-alocuri, ajunge să fie chiar mai periculoasă decât aceea a elucubraţiilor lingvistice mai sus menţionate. Pentru că trecând de primul nivel – acela al rezumatului şcolăresc în care se schiţează în cuvinte puţine povestea lui K şi Q – sărind de-a dreptul peste această etapă, lectura se aşază confortabil în zona statisticii. Iar dacă nu mai avem de-a face cu fabula, atunci avem cu siguranţă de-a face (deşi prin nimic mai relevant) cu rating-ul. O numim încă generic lectură, dar ceea ce se arată e mai degrabă o googleomanie, o ahtiere după descoperirea (din nou! a) picanteriilor ieftine, a diferitelor clasamente (şi mă întreb aici, la fel de naiv şi de retoric, de când valoarea unei cărţi a ajuns să fie conferită de numărul de cititori?), a cancanului şi a anecdotei. Fireşte, cartea încetează să mai ocupe un loc în prim-plan. Ea devine un fel de obiect secund – e suficient să îi ştii titlul, să ştii că e la modă şi de „bon-ton” să îl pronunţi în societate – important devenind exclusiv autorul. Şi de fapt, nici măcar autorul, el fiind la rândul său redus de-acum fie la un eu social (desfigurat şi re-personalizat în funcţie de trendul momentului), fie la un nume înscris undeva într-un top ce, horribile dictu, „dă bine”. Iar concluzia ce reiese de aici, şi oricât de tristă s-ar arăta, este că revistele glossy nici măcar nu mai citesc.

[O paranteză] :

Desigur că excepţiile există : puţine la număr, dar semnificative. Însă chiar şi aşa, ele sunt insuficiente pentru a salva „zona glossy” de la naufragiu. Şi asta pentru că, departe de a rămâne focusate pe o direcţie ce propulsează percepţia superficială a textului literar, tipică spaţiului în care se află, acestea îşi formulează propriul lor discurs, îşi pun în aplicare propria lor optică şi propriile strategii de lectură. Şi (probabil, tocmai de aceea) configurarea lor se va face în continuare sub forma unor cazuri izolate, a unor detalii ce ţin nu de revistele glossy (sau, cu atât mai puţin, de nivelul lor cultural), ci, insular, de individualitatea unui Marius Chivu, Ovidiu Şimonca, sau Alex. Leo Şerban. [sfârşitul parantezei]

Ceea ce va trebui să rămână, aşadar, în final (adică după ce vom fi curăţat decorul de „pene”, „intrigi muşcătoare” şi alte formulări excesiv colorate) va fi necesitatea unei lecturi propriu-zise, a unei lecturi ferite de orice fel de recomandare intruzivă şi de orice prejudecată, a unei lecturi efectuate chiar şi numai pentru motivul de a nu trăi mai departe cu impresia că Anna Karenina este un roman despre „o femeie călcată de un tren”.

Diana Mărculescu

Diana Mărculescu

Articole similare

TRADUCERI: dosar & anchetă

TRADUCERI: dosar & anchetă

Echinox 1/2021

Echinox 1/2021

Echinox 3/2020

Echinox 3/2020

Echinox 2/2020

Echinox 2/2020