Dosar – Literatura română de export / Argument(e)
În ultimii ani, piaţa de carte din România a dat, în sfârşit, semne de vitalitate. Se traduce mult, am ajuns cât de cât la zi cu scriitorii importanţi, suntem prezenţi la târgurile de carte de la Frankfurt sau Londra, ba chiar autorii noştri sunt invitaţi la festivaluri internaţionale şi la lecturi publice şi încep şi ei să fie traduşi în străinătate. În plus, agenţii literari (cei foarte puţini pe care îi avem deocamdată) îşi găsesc, încet-încet, clienţi, încheie contracte între edituri, iar ICR-ul a demarat în 2007 un program de finanţare a editorilor străini pentru traducerea scriitorilor români (Translation and Publication Support Programme). Evident, e doar un început, dar e începutul de care aveam nevoie pentru a putea spune că avem o literatură de valoare, care poate face faţă cererii pieţei internaţionale de carte. Sau poate e prea mult spus că avem o literatură – avem o serie de autori foarte buni, ale căror cărţi sunt traduse, premiate şi despre care se scrie în Lire, The Guardian sau Die Zeit. Însă nu trebuie să ne flatăm prea mult: literatura română nu e pe val, aşa cum e cinematografia, de exemplu; nu există, deocamdată, nici un fenomen nemaipomenit, iar cititorii străini încă au mari dificultăţi în a ne situa pe harta apariţiilor editoriale. Suntem vizibili atât cât pot fi vizibili nişte autori dintr-o zonă marginală a Europei şi care nu scriu despre Dracula sau alţi prinţi horror. Chiar, despre ce scriu autorii noştri traduşi? Asta a fost una dintre întrebările de la care a pornit acest dosar. Am mai vrut să vedem cum scriu şi, mai ales, cum sunt citiţi de la Curtici încolo şi ce spun criticii străini despre ei. De fapt, am încercat să trecem dincolo de comunicatele de presă în care editurile anunţă de obicei încheierea unui nou contract de traducere sau premierea unui volum deja apărut în afară. Nu am avut la îndemână decât Internetul şi persoane care ne-au spus, de la faţa locului, dacă în rafturile librăriilor se mai află şi alţi autori români în afara lui Mihail Sebastian. Şi dacă tot l-am pomenit pe Sebastian, trebuie făcută o precizare importantă referitoare la selecţia numelor prezente în dosar. Cum n-am avut o clipă ambiţia de a analiza situaţia tuturor cărţilor traduse, aparţinând unor scriitori români, ne-am oprit asupra titlurilor apărute în ultimii ani. De asemenea, ne-am mărginit la proză (receptarea poeziei e aproape imposibil de cuantificat, chiar şi la noi în ţară) şi am exclus apariţiile în antologii. Aşa am ajuns la o listă destul de scurtă, cu autori tineri (unii debutanţi) şi cu alţii deja consacraţi, din altă generaţie. I-am aşezat pe toţi sub eticheta „literaturii de export”, fără să ne gândim deloc la posibilele conotaţii negative ale termenului „export”, ci privind literatura, realist şi responsabil, ca pe oricare alt produs cultural, supus strategiilor de marketing (ceea ce, în fapt, n-are deloc cum să fie rău, pentru că e doar un semn de normalitate al unei pieţe de carte care începe să funcţioneze). Din păcate, n-am putut afla ce se spune despre autorii noştri în Slovenia sau Bulgaria (dacă cineva ştie, e rugat să ne scrie neapărat), aşa că am răsfoit presa franceză, germană, austriacă, britanică, italiană şi am căutat, aproape maniacal, referiri la cărţile despre care am scris. Uneori am găsit destule, alteori nici una, dar, până la urmă, ne asumaserăm riscul de la început, atunci când am avut curiozitatea să descoperim ce se află în spatele marilor bucurii, formulate în fraze de genul „X a semnat un contract cu o editură foarte importantă din Y” sau „în sfârşit, literatura română devine accesibilă unui public internaţional”. Nu am găsit schelete în dulap, dar ne-am mai temperat entuziasmele. După cum spuneam la început, primele semne de vitalitate există şi, cu cât lista autorilor exportaţi va creşte, cu atât literatura noastră va respira mai liber.
Luiza Vasiliu
La concursuri şi întîlniri literare, lecturi publice şi alte manifestări culturale, scriitorii noştri sînt, se pare, foarte prezenţi. Comunicatele de presă manifestă optimism în privinţa vizibilităţii literaturii noastre pe aiurea. Cît despre prezenţa cărţilor româneşti în librăriile din străinătate, nu ne putem permite atitudini idealiste.
Dacă titluri precum Une matinée perdue, apărută la Gallimard, sau Je suis une vieille coco, scoasă de Actes Sud, au şansa de a fi găsite pe rafturile librăriilor, nu acelaşi lucru se poate spune despre traducerile româneşti la editurile obscure. Situaţia este mai precară dacă avem în vedere şi alte oraşe în afara metropolelor. De asemenea, broşurile şi caietele editoriale sînt concepute într-o manieră care să atragă atenţia asupra literaturii române.
Chiar făcînd presupunerea că nu difuzarea ar fi o problemă a cărţilor traduse, rămîne de văzut cine şi cum le citeşte. Trebuie disociat, pe de o parte, între exportul în aria balcanică, de care ne leagă o istorie şi politici culturale similare, şi acela în ţările occidentale, al căror parcurs cultural este indiscutabil diferit. De asemenea, trebuie să privim din alte unghiuri cărţile traduse în ţări cu veche tradiţie literară şi pe cele publicate, spre exemplu, în Republica Centrafricană.
Un roman care face referire la strigoi este înţeles în Bulgaria prin prisma unui imaginar popular comun. Pe cînd, tradus în ţările nordice ar fi privit fără baza mitologică de la care pleacă autorul şi ar fi încadrat în categoria exotismelor similimediteraneene. Politicile editoriale ar viza, în cele două cazuri, strategii şi accente diferite, fapt încă nepracticat decît la case de editură mari.
Un alt exemplu, mult mai aproape de studiile de imago-logie şi de sociologia receptării decît de tiparul articolului de fond, ar fi al recomandărilor făcute, în ţările occidentale, cărţilor noaste; locurile comune pe care majoritatea acestora le vehiculează ţin de privaţiunile pe care le presupunea viaţa în comunism, de tehnicile de supravieţuire din subsidiar, de figura dictatorului ş.a.m.d. Puţine dintre cronici menţionează faptul că traducerea din română ar fost dificilă, cum este cazul fragmentelor argotice din Dimineaţă pierdută, şi că limbajul savuros care apare pe pagina tipărită are în spate multe ore de aproximări. Tot la fel cum puţine fac trimitere la stilul autorului respectiv sau încearcă să stabilească filiaţii.
Dat fiind faptul că direcţia pregnantă este aceea a interpretării tematice şi de mentalitate, pericolul care apare în acest caz stă în sugestia univocităţii tematice, transpusă asupra întregii literaturi române traduse, concluzie cît se poate de eronată; la fel de greşită precum e a vedea arta românească din perspectiva stilului brîncovenesc.
Îmbucurător este că, timid, cronici oficiale sau de blog recomandă proze de-ale noastre pentru valoarea lor estetică, analizîndu-le cu o acurateţe surprinzătoare. Se mai cade în capcana că romanul ar fi transpunerea în scris a condiţiei umane, însă nemaifolosindu-se lupa politică, literatura română are şansa să fie citită pentru ea însăşi.
O sumară privire apropo de lectorii potenţiali nu pune nici ea literatura română într-o lumină favorabilă: asociată cu celelalte literaturi est-europene şi nu numai, cum se poate face aceasta remarcată în mod original? Cînd pentru lectorul comun chiar unul care studiază literatură la Paris, proza din Est se rezumă la Tolstoi, Dostoievski, Kadare şi Kundera, prin ce poate atrage un scriitor român contemporan? O altă adăugire la seria de întrebări deschise pe care le-am lansat se cere făcută: orice traducere din română are de suportat precedenţa unor scriitori precum Ionescu sau Sebastian, mai prezenţi în viaţa culturală din Franţa cel puţin. În această ordine de idei, dosarul se doreşte a fi o analiză neîndulcită asupra stării de fapt a traducerilor din literatura noastră actuală, cu mijloacele, uneori precare, alteori prea abundente, care ne-au stat la îndemînă.
Silvia Mitricioaei