Editorial polifonic 1-4/2009 – Cum citim
Aşadar, actul lecturii. Aş putea cel mult să reformulez, aşa că prefer să citez:
„Aud tot mai mulţi oameni spunând cum că ei ar aparţine unei minorităţi pe cale de dispariţie. Minoritatea celor care citesc. Ei susţin că ştiu că se vor stinge ca specie, dar vor ca măcar să moară cu fruntea sus. Şi abia asta mi se pare nociv, faptul că s-au resemnat prematur. Nu mă mai recunosc deloc în ceea ce se petrece în jur. Şi asemenea mie sunt destul de mulţi care refuză prostia porcească. Asta s-ar putea să nu fie atât de grav precum pare. Numărul destul de mare al celor dezamăgiţi ar fi şi un prilej de bucurie.” (Sorin Stoica, O limbă comună, Polirom, 2005, p. 148)
Pe lângă asta, limitele interpretării şi plăcerea lecturii. Cele trei, puse cap la cap, dau o lectură coerentă, eficientă, etică, reconfortantă. Restul e cancan şi dulce bricolaj adiţional, de dragul agitaţiei.
P.S. V-am mai spus ce mişto a fost că am dat la Litere? (Probabil că da.) M-a ajutat, printre altele, să îmi dizolv resentimentele şi frustrările. Katharsis, aşadar.
P.S.S. Citeşte revista dincolo de editorial (cu ochii), cel mai probabil vei fi surprins.
Bogdan Odăgescu
///
În marginea lui a citi (câteva repere mişcătoare)
Lectura, indiferent cât de critică, legitimată (şi legitimatoare) s-ar dori uneori, pare a fi prinsă în mijlocul unui caleidoscop ajuns pe nişte mâini nărăvaşe ce continuă să îl scuture frenetic. Nu (cred că) există o lectură corectă, cred şi nu cred în ideea lecturilor greşite. Ceea ce rămâne însă ca o constantă este repulsia pe care mi-o provoacă articolele critice unde valoarea unui text ajunge să atârne de un dezacord rătăcit într-o frază, sau de o formulare puţin mai pretenţioasă. Mă dezgustă atitudinile „critice” în care cartea ajunge să fie terfelită într-un jargon (de cele mai multe ori) retrograd, ce nu caută să demonstreze nimic în afara unei superiorităţi (fără să îşi dea seama, deja eşuată a) propriului său statut1.
Tot aşa, nu concep reticenţele exagerate ce par a se naşte înaintea unei cărţi ce urmează să fie supusă unui proces de valorizare, cum nu mi se pare justificată nici unidirecţionalitatea bolnăvicioasă din anumite analize. Cred însă, că fiecare carte care merită atenţia îţi furnizează de la început (şi aluziv, desigur) câteva coordonate, cred că lectura (din nou, oricât de critică) are, într-un anume fel obligaţia de a se mula diferit de la o carte la alta. Cred, în aceeaşi direcţie, că există texte care cer din start o anumită detaşare, la fel cum există texte ce se vor preta aproape exclusiv unei lecturi de tip empatic. Sau, foarte pe scurt, cred că şi detaşarea practicată obsesiv riscă să devină, la un moment dat, tot o formă de manierism.
[1] de text critic, carevasăzică.
Diana Mărculescu
///
Lectura pentru care am optat întotdeauna a fost cea injectată cu o doză suficient de mare de entuziasm. Termenul, puţin prea plastic, probabil, de „injecţie” implică automat, cred eu, o dimensiune primară a inconştienţei. Îl utilizez, aşadar, pentru a-i conferi conceptului, atât de vehiculat în teorie, o impresie de adâncime, de obiect tridimensional, palpabil. Lecturile savuroase sunt, cumva, incongruente, inegale cu ele însele, fascinante mai mult prin spectacolul dezordinii pe care o afişează, decât prin coerenţa lor semantică. Lecturi plictisitoare, leneşe, în mod paradoxal solicitante, şi la nivelul mult mai subtil al răbdării „compulsive” sunt cele care mizează, prin artificii goale, prin forme dezavuate, tocmai pe efectele pe care întârzie să le producă. Cititul este cea mai comodă manieră de a reactiva, din când în când, sentimentul acela (ieftin, dar sublim în strălucirea-i de bâlci) pe care-l ai în faţa unei creaturi deosebite, pe care o descoperi bucată cu bucată şi despre care speri să nu înceteze niciodată să te fascineze. Mă raportez aproape sentimental la actul lecturii. Cu nevoia permanentă de a fi provocată să-mi reinventez coordonatele în limitele cărora se mişcă precarele mele viziuni întotdeauna la limita dintre evoluţie şi împietrire. Sunt oameni cărora li se pare reconfortant ca la sfârşitul zilei să enumere-n gând femeile frumoase care i-au dorit, premiile pe care le-au câştigat, recordurile personale pe care le-au doborât. Cărţile nu au niciodată parte de un tratament similar. De un atare ataşament împins la graniţa patologicului. Dar sunt şi ele distribuite funcţional în sertăraşele cu suveniruri mai mult sau mai puţin semnificative: cărţile pe care le-ai iubit cu pasiune şi cărţile pe care le-ai detestat, cărţile care ţi-au deschis uşi în pereţi şi podele pe care le credeai goale şi lipsite de altă noimă decât cea sec-evidentă, şi cărţile care te-au rănit până-n măduva oaselor, exact ca oamenii de la care aveai aşteptări prea mari (cărţile pe care le detestăm, sunt, în fapt, cărţile pe care credeam că le-am fi putut iubi). Şi, într-un registru al derizoriului celui mai superficial: în absenţa panopticului de iubiţi sau microvictorii cotidiene, pot fi artileria grea a motivelor pentru care-ţi permiţi să nu aluneci (încă) în depresie.
Olga Ştefan
///
Situându-se între un hedonism al mutilării (în chestiunea receptării) şi un academism cu destulă morgă, critica literară actuală se poate baza pe câteva voci care nu sunt simple emisii ale faunei ideologice şi nu doresc să-şi impună ostentativ propriile convingeri estetice. Au simţul măsurii şi al responsabilităţii, argumentează şi nu se rătăcesc în verbozitate, analizează lucid înainte de a-şi enunţa opţiunile, nu etichetează într-un mod agresiv, dar nici nu se lasă prea facil persuadate. O astfel de critică literară va trebui perpetuată în viitor, în afara pretenţiilor de instituţionalizare ale unora şi altora. Doar aşa, cititorul va simţi din nou că trăieşte o LĂMURIRE (în sensul etimologic al cuvântului) la parcurgerea unui studiu critic, iar ruptura dintre el şi receptorul critic presupus a fi avizat va putea fi remediată.
Marius Conkan
///
Între lectura gratuită sau cititul ingenuu, de dragul de-a citi, şi lectura specializată, profesionistă, şireturile par să se strângă. Dinspre bocanc înspre sandală.
Conştient ori nu că travaliul său, ingrat prin definiţie, nu-i foloseşte nici pe departe scopului declarat – acela de-a deveni peste noapte dirijor al preferinţelor publicului, respectiv corector al îndrăznelilor scriitorului – cât unui orgoliu rasat, fără de care s-ar autosuprima, criticul de meserie se vede pus într-o dilemă jenantă: fie singur împotriva tuturor, fie la zi, debarasându-şi mofturile de deus otiosus în debara şi coborând pe pământ. Oricum, dacă nu le va pune din timp între paranteze, cronicarul serios va continua să favorizeze judecata de valoare, primatul criteriului estetic, bunul-simţ etc., dar fără idiosincrazii.
Cu toate astea, cu multe altele, dezechilibristica se va practica mereu, şi mereu mai lucid. Astfel încât, dacă se (mai) vrea credibil, criticul contemporan va trebui să patineze şi cu sandala şi cu bocancul pe potecile bifurcate din text. În acelaşi timp.
Laurenţiu Malomfălean
///
Sunt genul de persoană care trăieşte „la petite mort” după ce a sfârşit de citit o carte (e-adevărat, Barthes a spus-o mai frumos, dar eu aş vrea să cred că nu am trăit-o cu mult mai puţin). De fapt, „a termina” sau „a încheia” lectura unui volum mi se par nişte termeni nepotriviţi, ce doar încorsetează relaţia cititorului cu textul. Doar nu vorbim despre un proces determinat de două coperte, ci de fluiditatea raportului dintre mine şi carte, cuprinzând toate exigenţele şi capriciile noastre, dar şi fragilitatea şi deschiderea unui trup de text în faţa altuia din carne şi oase. Numai astfel poate lua naştere lumea lecturii mele, crezând într-o însufleţire reciprocă, trăind textul, doar atunci când simt că şi el mă trăieşte pe mine.
Cât despre critică, refuz să citesc altfel sau să separ „simpla” lectură de cea căreia i-ar urma un text critic… textul şi cu mine suntem aceiaşi, chiar şi – sau poate mai ales – în schimbările noastre; nu vrem să ne ferim, dar nici să ascultăm prea mult de „gura lumii” ce nu ne-ar putea trăi vreodată relaţia dinlăuntrul ei.
Mirela Dimitriu