Faust vs. Unchiul Vania

Cel mai greu lucru atunci când prind o piesă de teatru bună este să vorbesc despre ea, asumându-mi fiecare cu­vânt fără remuşcarea de a vorbi superficial. Adevăratul test al unui spectacol reuşit sunt întrebările gen „Cum a fost?”, „Cum ţi s-a părut?”. În momentul în care îmi dau seama că nu sunt în stare să rezum ce am văzut timp de câteva ore, oricât de aplicat şi structurat mi-aş propune să pregătesc discursul, vine inevitabilul răspuns: „Nu pot să îţi spun. Trebuie să vezi cu ochii tăi”. Astfel, mare mi-a fost bucuria când am avut ocazia să văd, în doar trei zile, atât Faust-ul lui Silviu Purcărete, cât şi Unchiul Vania al lui Andrei Şerban. Cum a fost? Ei bine, această întrebare îşi găseşte un răspuns neaoş ardelenesc: „Trebuie să le vezi pe amândouă. Da MUSAI!”

Aşadar, nu voi încerca nici o cronică în paralel, nici un studiu comun, ci voi aduce argumente în ajutorul acelui „musai” de mai sus:

1) Doi actori geniali, cameleonici şi cuceritori: An­drás Hatházi în rolul lui Vania şi Ofelia Popii în rolul lui Mephisto. Dacă Ofelia Popii impresionează acut prin pluralism, interpretând practic mai mulţi draci într-unul singur, András Hatházi surprinde prin constanţă (dar nu platitudine) în interpretarea tragicului alienat Vania.

2) Viziuni scenice remarcabile: un proiect faraonic la Sibiu, cu implicarea a peste 80 de actori şi studenţi la ac­torie, muzicieni, copii (cele şapte Margarete tulburătoare) şi chiar animale, arhitectură teatrală megalitică, riscantă şi complexă, totul într-o hală de 1500 de metri pătraţi; iar la Teatrul Maghiar din Cluj, un proiect aristocratic, de o altă factură, în care supra-personajul inserat de Andrei Şerban în piesa lui Cehov este chiar sala de spectacol, cu tot ce înseamnă aceasta, încluzând aici scena şi cu­lisele, perfect transparente publicului, dar resemantizate în actele II, III şi IV.

3) O regândire a ideii de spectator, aşadar implicit a ideii de teatru. În Unchiul Vania, actul I se joacă în sală, spectatorii fiind pe scenă. Actele următoare sunt ju­cate în culise, pe schele şi scări, actorii amestecându-se uneori în rândul privitorilor. În Faust, acelaşi efect este oferit prin procedeul exact invers: nu actorii sunt cei care intră printre spectatori, ci spectatorii sunt cei invitaţi să se amestece într-o grădină barocă a desfătărilor, de un grotesc fermecător, sincretismul mijloacelor şi abundenţa simbolurilor aruncând publicul într-un carnavalesc halu­cinant. Când eşti bombardat de jur împrejur, inclusiv la propriu, cu stimuli extrem de pregnanţi prin şocul pe care îl oferă, efectul este pe măsură.

4) Decorul, luminile şi costumele au fost mai mult decât raze de lumină, mobilier şi haine. Au constituit parte integrantă a spectacolelor, simbolismul lor oferind nenumărate valenţe interpretării scenice şi textului. De asemenea, piesa regizată de Silviu Purcărete ar fi fost doar jumătate din ceea ce este fără muzica lui Vasile Sir­li.

5) Un argument desuet, însă totuşi de băgat în seamă: premiile care dictează consideraţia publică – cele două piese au strâns la un loc opt nominalizări la premi­ile UNITER, împărţindu-şi cinci premii la gala din acest an: două pentru Sibiu (Ofelia Popii pentru actriţă în rol principal şi Helmut Sturmer pentru scenografie – decor) şi trei pentru Cluj (András Hatházi – cel mai bun actor în rol principal, Andrei Şerban – cel mai bun regizor, pre­cum şi premiul pentru cea mai bună piesă).

6) Viziunea regizorală de ansamblu este transparentă în ambele cazuri. După cum se poate observa şi mai sus, am preferat în câteva rânduri cuvântul „proiect” în defavoarea ideii de „spectacol” sau „piesă”, iar asta nu întâmplător. Rezultatul: pentru Faust – grandoarea transcedentalului cu toate implicaţiile sale, iar pentru Unchiul Vania – sublimul dramei (comedia cu accente tragice, adevărata comedie).

7) Spectatorul este luat cu asalt, indiferenţa îi este imposibilă, reacţia este imediată. Ambele piese sunt susţinute de un imaginar violent, însă de naturi diferite. Purcărete este mai aproape de ceea ce a reuşit Şerban în Purificare, o reprezentare naturalistă a alegoriei, dar totuşi într-un cadru baroc în acest caz, al iluziei, pe când violenţa din Unchiul Vania este aceea a abrutizării, a izolării, a alienării.

Cele două piese reprezintă experienţe estetice singulare şi remarcabile. Cusurgiii ar putea spune că suprasolicit. Ei bine, dacă n-au văzut piesele îi invit la teatru, apoi îi voi întreba „cum a fost”, „cum li s-a părut”. Dacă le-au văzut şi consideră că laud prea mult, sunt insensibili. Am zis :P

Odăgescu Bogdan

Bogdan Odăgescu

Articole similare

Întâmplări despre niciodată. 7 povești neobișnuite despre singurătate, un volum aflat sub semnul realismului magic

Întâmplări despre niciodată. 7 povești neobișnuite despre singurătate, un volum aflat sub semnul realismului magic

Nem is volt olyan rossz régen nőnek lenni… @ TIFF 2020

Nem is volt olyan rossz régen nőnek lenni… @ TIFF 2020

Wildland: When Scandinavian Noir Meets Teenage Angst @ TIFF 2020

Wildland: When Scandinavian Noir Meets Teenage Angst @ TIFF 2020

The Painter and the Thief: is it a plane, is it a bird? @ TIFF 2020

The Painter and the Thief: is it a plane, is it a bird? @ TIFF 2020

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter