Şi a fost festivalul de teatru Maifest la Cluj. Publicul a avut şansa să vadă câteva dintre producţiile importante de la Bucureşti – asta dacă-i dădea mâna să cumpere bilet, căci preţurile (ce includeau cote pentru diversele cheltuieli ocazionate de transportul actorilor, decorurilor etc.) nu erau accesibile publicului larg. Poate acesta să fi fost şi motivul pentru care biletele nu s-au vândut atât de bine cum ar fi fost de aşteptat, iar nu lipsa de interes pentru cultură sesizată într-un interviu de actorul Victor Rebengiuc. Unul dintre highlighturile festivalului a fost piesa “Inimă de câine”, adaptarea lui Yuriy Kordonskiy după textul lui Mihail Bulgakov. Pentru rolul din această piesă Victor Rebengiuc a primit în 2006 premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal şi Marius Manole a fost nominalizat în cadrul aceleiaşi categorii. Este remarcabil faptul că, după doi ani şi jumătate de la premieră, piesa trăieşte şi funcţionează la fel de bine ca la început; este înca un spectacol viu care nu respiră mai dificil şi actorii nu s-au abandonat rutinei sau jocului mecanic.
Textul lui Bulgakov, ireproşabil pus în scenă, vorbeşte despre absurdul şi interiorizatul suflet rus, atins mai mult sau mai puţin (în funcţie de personaj) de stigmatul cel roşu. Profesorul Preobrajenski (interpretat de Rebengiuc) hotărăşte să facă un experiment cu un câine maidanez numit Şarik (Manole). El îi transplantează testicule şi hipofiză umană câinelui cât se poate de amărât şi ocărât de oameni. Urmarea: Şarik se transformă într-un om vicios, ce nu acceptă educarea, întruchiparea malformaţiilor sufleteşti create de regimul comunist, a destinelor ce “fug pe picioare strâmbe”. Decorurile nu sunt extravagante, dar simplitatea lor este de efect, jocul actorilor însufleţind chiar gratiile sau banalele secvenţe casnice ce se petrec în apartamentul lui Preobrajenski. Fiecare actor îşi cunoaşte rolul în ansamblul piesei, de la aristocratul profesor la Schwonder, abjectul şi îndoctrinatul preşedinte al comisiei de bloc (Şerban Ionescu).
“Inimă de câine” este un spectacol cu care rămâi, vorba lui Manole, îl înţelegi şi după care nu spui “hai că merge, a avut două minute bune totuşi”. Cu excepţia scenei operaţiei, care se lungeşte cumva artificial şi face notă discordantă, neunindu-se cu restul piesei, tensiunea se menţine; naturaleţea replicilor se construieşte mână în mână cu vocea, cu limbajul corpului, reînvăţând atât actorul cât şi spectatorul cu importanţa gestului curat în teatru. În “Inimă de câine” excesul şi abuzul de teatralitate nu-şi au locul. În acest mic univers cea mai importantă forţă o reprezintă, pe de o parte, coliziunea dintre lumea distinsului profesor şi cea a comitetului de bloc (unitatea inoculată membrilor de partid fiind simbolizată de grupul compact de cetăţeni fără individualitate), iar pe de cealaltă prăbuşirea universului interior în cadrul liniştit al salonului. Acest salon – elementul stabilităţii din mijlocul viforului naşte haosul din propria linişte pentru că în momentul transformării lui Şarik decorul se transformă într-un joc de domino la care prima piesă a fost deja atinsă.
Dacă Rebengiuc reprezintă cumpătarea, intelectul, virtutea, spiritul ştiinţific, încercând izolarea în insula apartamentului său, la adăpost de marea cea roşie care a cuprins ţara, Manole (atât în “pielea” câinelui Şarikov cât şi a cetaţeanului Tipograf Tipografovici Şarikov) reprezintă abominabilul – el este centrul spectacolului, personajul ale cărui vicii atrag simpatia şi bunăvoinţa, alături de care tremuri nervos aşteptând sfârşitul chinului ce a urmat primirii în dar a simulacrului de viaţă umană, inima învelită în trupul unui actor care se umple de vânătai şi care rămâne după spectacol cu mâinile amorţite de la bandajele lui Şarik. Secvenţa finală, cu delicata prezenţă a porumbeilor albi, este poate una dintre cele mai emoţionante pe care le-am vazut pe scenă şi recunosc, în seara aceea am tresărit la auzul lătratului maidanezilor din spatele blocului. Şi n-a fost frică.
Mirela Dimitriu
