Interviuri

Interviu cu Antonio Tabucchi

Echinox3 octombrie 2010

Autor a numeroase romane (dintre care au fost traduse şi în limba română: Piaţa Italia, Susţine Pereira, Nocturnă indiană, Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro şi Se face tot mai târziu), povestiri, eseuri, texte dramatice, Antonio Tabucchi este unul dintre scriitorii semnificativi ai literaturii italiene contemporane. Profund marcată de impactul literaturii portugheze, în special de opera lui Fernando Pessoa, scriitura autorului italian este una cu totul aparte. De-a lungul carierei, acesta a primit numer­oase premii şi distincţii, oferite de foruri înalte: în Italia – distincţia Pen Club Italiano, premiul Super Campiel­lo, premiul Viareggio-Rèpacci; în Franţa – Prix Médi­cis Etranger, premiul Méditerranée şi premiul pentru Literatură Europeană, fiind de asemenea numit cavaler al Artelor şi al Literelor; în Grecia – premiul Aristeion; în Germania – premiul Nossak al Academiei Leibniz; în Spania – premiul Francisco Cerecedo; în Portugalia, unde conduce centrul cultural italian, a fost decorat cu ordinul Infantelui Dom Henrique. A fost de asemenea propus Academiei Suedeze pentru acordarea Premiului Nobel.

Ioana Baciu: Discuţiile cu privire la postmo-dernism sunt foarte ample şi marcate de contradicţii (în special la nivel teoretic). Dumneavoastră ce părere aveţi despre maniera în care se scrie astăzi?

Antonio Tabucchi: Păi, postmodernismul e o convenţie, o etichetă, iar etichetele folosesc la crearea unor biblio­teci: aici aşezăm Evul Mediu, aici Renaşterea, acolo ro­mantismul, dincolo postmodernismul. Dacă am lua, de exemplu, romanul Tristram Shandy, sau romanul lui Cer­vantes, Don Quijote, şi le-am analiza folosind categoriile postmodernismului, ne-am putea gândi că au fost scrise astăzi pentru că, din anumite puncte de vedere, ele pot fi considerate postmoderniste: în sensul că sunt texte care conţin atât naraţiune, cât şi metanaraţiune – adică discur­sul cu privire la naraţiune, există un narator care intră şi iese din propria naraţiune şi de asemenea o parte serioasă a povestirii şi una parodică, deconstructivă.

IB: Cândva spuneaţi că: îndoielile sunt ca nişte pete pe o cămaşă albă, proaspăt spălată. Misi­unea fiecărui intelectual şi scriitor este să trezească şi să alimenteze îndoieli în legătură cu tot ceea ce pare a fi perfect, deoarece perfecţiunea dă naştere la ideologii, dictatori şi idei totalitariste. Democraţia nu este o formă de perfecţiune. Ce părere aveţi în legătură cu condiţia şi misiunea scriitorului astăzi? În ce măsură mai poate influenţa literatura vieţile noastre?

AT: Vedeţi dumneavoastră, literatura, spre deosebire de mass-media, are anumite privilegii… de exeplu, televi­zorul care oricum e foarte important; dacă e folosit cum trebuie, e un instrument extraordinar. Eu sunt un mare admirator al televiziunii, îmi place mult… doar că balis­tica unei camere clasice de luat vederi îţi permite doar să priveşti înainte. Iar dincolo de un anumit unghi, camera nu mai poate ajunge. Ar fi nevoie de o cameră mobilă şi cu o rază de acţiune extrem de lungă. Literatura ajunge dincolo de acel unghi mort…

IB: Vă amintiţi cum aţi început să scrieţi? Ce v-a determinat să scrieţi prima Dumneavoastră carte? Pentru cine şi de ce scriem?

AT: Prima mea carte am scris-o din întâmplare, aşa cum se întâmplă cu majoritatea lucrurilor importante în viaţă, pentru că făceam multe alte lucruri pe care am continu­at apoi să le fac datorită meseriei mele. Mă ocupam de manuscrisuri din secolul al şaisprezecelea, întrucât sunt filolog. Între timp, făceam şi copii – e şi aceasta o activi­tate importanta în viaţă. Iar în perioada aceea, soţia mea aştepta cel de-al doilea copil. Era vară. Ajunseserăm în oraş şi nu mai puteam pleca din cauza sarcinii soţiei mele. Eu mă plictiseam deoarece la universitate era vacanţă, la fel şi la SNS (Scuola Normale Superiore) şi nu ştiam ce să fac. Pentru ca timpul să treacă mai uşor, am scris prima carte… am scris-o deci, pentru a mă distra… dar, probabil, totul e povestit într-un mod…

IB: Chiar vroiam să spun că povestiţi lucrurile astfel, probabil, din modestie…

AT: Se poate… Întotdeauna scriem pentru noi înşine. Cei care scriu într-un anumit mod pentru ca ştiu că place pu-blicului, poate că nu sunt tocmai scriitori adevăraţi. Sunt cei care scriu best-sellers.

IB: Într-adevăr… dar aceasta nu mai e artă adevărată.

AT: Repet, eu cred ca un scriitor scrie întotdeauna pentru el. Dacă mai apoi se găsesc şi alţii, poate mulţi, care să gândească asemănător, atunci e chiar frumos.

IB: Şi totuşi, de ce scriu oamenii?

AT: Când începi să scrii, eşti prea naiv ca să îţi pui această întrebare. Şi poate că dacă ai încerca să răspunzi la ea atunci, nici măcar nu ai mai ajunge să scrii prima ta carte. Şi totuşi, e o întrebare care revine mereu. Răspunsurile posibile sunt toate plauzibile, fără ca vreunul din ele să fie perfect logic. Scriem oare din teama de moarte? sau poate din teama de a trăi…? scriem fiindcă ne e dor de copilărie? pentru că timpul a trecut sau trece prea re­pede? scriem oare din regret (pentru că nu am făcut ceva ce ne-am fi dorit să facem) sau din remuşcare (pentru că am făcut un lucru pe care nu ar fi trebuit să îl facem)? pentru că suntem aici şi am vrea să fim acolo sau pentru ca suntem acolo, dar am vrea să fim aici? pentru că, aşa cum spunea Baudelaire, viaţa e ca un spital în care fie­care bolnav e nemulţumit şi ar vrea să îşi schimbe patul (cel de la geam ar vrea să stea lângă sobă, în timp ce acesta din urmă ar da orice să stea în patul de la geam)…? sau poate că scriitura e ca un joc. Un joc teribil de serios, exact ca cel al copiilor deoarece acela este jocul cel mai serios. Copilul stă în grădină şi ţine o pietricică în mână, spunând că acea pietricică e lumea. Şi, atenţie, o spune, nu o gândeşte… iar când o spune, pactul devine absolut. Acea piatră este lumea, iar copilul ştie că dacă ar scăpa-o, ar declanşa un adevărat haos, tulburând liniştea cosmică. Cât timp ţine pietricica în mână, lumea e a lui. Acelaşi lu­cru e valabil şi pentru literatură: cât timp scriem o carte, credem că am deschis o uşă şi că am înţeles totul. Apoi, când terminăm cartea, vedem că dincolo de acea uşă ne aşteaptă o alta… aceasta e partea frumoasă a literaturii: a continua să deschizi uşi la nesfârşit.

IB: Am citit că dumneavoastră vă consideraţi scriitor numai dintr-un punct de vedere ontologic, de­oarece din punct de vedere existenţial sunteţi fericit să vă definiţi ca „profesor”. Aţi putea să le spuneţi câteva cuvinte despre această meserie studenţilor de la Litere, care – cel mai probabil – vor fi cândva profesori?

AT: A preda este o profesie foarte frumoasă deoarece, dacă este practicată într-un anumit mod, poţi învăţa foarte multe predând. Eu cred că am avut foarte multe de învăţat pe această cale. Şi nu este, aşa cum cred unii, o meserie în care trebuie numai să oferi, poţi şi să primeşti. Aceasta este una dintre părţile cele mai frumoase ale învăţământului. Prin urmare, sunt foarte fericit că am putut avea o meserie atât de frumoasă. Cred că i-am învăţat multe lucruri pe studenţii mei.. dar în primul rând şi înainte de orice altceva, i-am învăţat să se folosească de instrumentele pe care le au la dispoziţie deoarece ace­stea sunt foarte importante în literatură, ca şi în celelalte domenii. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, un electrician trebuie să ştie să folosească o şurubelniţă şi toate celelal-te unelte de care are nevoie, pentru a fi un bun electri­cian. Apoi trebuie să ştie ce e curentul electric, tensiunea electrică… altfel se poate electrocuta sau poate face nişte erori grosolane. Am încercat să îi învăţ şi aceste lucru­ri care nu mai aparţin părţii tehnice a literaturii, ci mai degrabă laturii sale morale, etice. Am învăţat, în schimb, atât de multe lucruri de la ei, încât pot spune că acesta a fost un privilegiu al vieţii mele. Pot declara că am fost foarte norocos.