între graffiti de sânge şi matrix (@ Ştefan Manasia)

Echinox9 octombrie 2010

Ştefan Manasia revine pe piaţa de poezie cu cartea micilor invazii (Cartea Românească, Bucureşti, 2008), un volum consistent, eclectic, necramponat, pe care citindu-l, rămâi cu senzaţia – destul de ciudată, nu? – că poezia nu va dispărea niciodată. S-ar putea să nu fie decât o prejudecată sau, dimpotrivă, cel mai teribil sarcasm. Însă chiar după multe zile, necesare digestiei, rămâi pătruns de sentimentul că poezia va rezista sau, dimpotrivă, te roade presentimentul că nu. Rînperînd. Autorul alege două motouri, unul biblic, altul din Junger: „În epoci de inflaţie aurul se retrage” …la periferie, vine să completeze mare parte din texte; dealtfel, poetul declară pe copertă că “scrie despre margin(al)i, dinspre margine”. Sursele liricului nu dispar, aurul nu dispare, ci se retrag(e) în zone doar aparent apoetice.

Volumul e structurat în mai multe cicluri, fiecare deplin conturat, asigurând întregului unitatea spartă, mai mult sau mai puţin fragmentată. Astfel, etica grunge deschide violent un discurs nervos, ameninţător, textul invadând intimitatea lectorului ca un virus. În acest sens, primul poem (sînt la uşa ta) poate fi considerat o promisiune rece, un avertisment adresat ignoranţei. De la un punct însă, registrul devine manierist-oribil, de nedigerat: „la 26 de ani te vizitează subit arhontele dezgustului / chip slut sub turbanul de lipitori / şi îţi vorbeşte cu picioarele amputate ale / puştilor etiopieni / cu părul în flăcări al teroristelor palestiniene / cu craniul ras al românaşilor din orfelinate / cu unghiile smulse şi electrocutat rectal / [plus] (duce în buzunare fetuşi albi)” (26). Condamnând kitsch-ul, Manasia sfârşeşte prin a-l restaura, ca şi cum l-ar întoarce pe dos, ca pe-o şosetă.

Ciclul al doilea, cînd TU vii, de-scrie „cum alţii îşi treceau păcatele / prin urechile acului, / şi noi în poem / ne vom furişa vieţile” (cînd TU vii). După ce alternează poemele de largă respiraţie, cum ar veni, cu fragmentarismul acerb, autorul sfârşeşte ridicol: „vreau / să / fiu / iar / mic / şi / slab / şi / tu / să / mă / faci / mare” (razor blade). Însă, nota bene, ridicolul poate fi doar masca tandreţii. micile invazii reţine prin cele patru episoade care compun cantonul (un film tarkovskian), sumă de flashback-uri şi himere. Următorul ciclu, rewind: povestiri din cripta tinereţii, poate fi catalogat asiduu drept jurnal; de lectură, de creaţie, de vacanţă, de multe altele. Disonanţe mai puţin sau mai mult superflue, frânturile bat într-un orgoliu de nuanţă modernistă: „poemul [meu; n.n.] e o esenţă, o pasiune care cînd te mistuie nu-ţi mai pasă de nimic din tot ce se întîmplă în afară. Cît de mici, cît de mizeri ceilalţi.”

Câtă siguranţă! Cum era şi normal, piesa de rezistenţă a cărţii survine la finalul ei. levitaţia circumscrie locuitorii, sau mai bine scris, chiriaşii limbului, poetul exaltând marginea similar tehnicii din Amazon, primul său volum – pentru că până la urmă de tehnică trebuie să vorbim, de manieră. Mai departe rămâne textul cvasinirvanatic, adus înapoi prin explicitările fotografice.

Voi mai acorda răbdare şi tact unei dominante stilistice, pescuibilă la greu din textele rele semnate Ştefan Manasia. Poeziile bâzâie de comparaţii ca periferia de lirisme. De la hard („noi nu călărim balotul de spumă poliuretană / ca o uriaşă raţă crem” sau „amiazaspreseară [s.a.] de noiembrie (cancer în stadiu terminal)”) la soft („palmele tale / răcoroase ca două lămîi / abia scoase din frigider”), aprop(r)ierile manasiene lovesc în limbaj, mutaţionându-l.

Cum antipiesa de rezistenţă a fiecărei cronici survine la sfârşitul ei, consider că tot volumul, nu doar consistentul poem de final, pare conceput şi scris când „ultimele pîrîiaşe de etil irigau mintea / umezeau grămăjoarele de praf ale sufletului…”

Laurenţiu Malomfălean