Teorie și studii culturale

junk box. la ce să (nu) te aştepţi

Olga Ştefan3 octombrie 2010

De ceva timp încoace mă obsedează o problemă pe care aş ataşa-o fără rezerve dosarului cu neajunsuri şi greşeli de fabricaţie regăsibile în structura oricărui exemplar al rasei umane. Pe lângă îndoielnice abilităţi de conservare, componente degradabile, neadaptabilitate, imposibili­tatea de a-ţi păstra proprietăţile în condiţii istorice spe­ciale, fragilitate şi incompetenţă cronică, mai constatasem existenţa în fiecare dintre noi a unui soi de melanj informaţional pe care, graţie antenelor ce detectează orice bizarerie sau fantasmă cu potenţial de realizare, îl acumulăm neîncetat, fără nicio finalitate. E greu de zis ce anume ne determină să continuăm procesul ăsta compul­siv de a stoca informaţii trunchiate, parţiale şi de rea-credinţă. Iar dacă, până la urmă, efortul nostru este minim şi nu suntem decât subiecţi pasivi într-o acţiune de bombarda­ment (cel mai adesea internautic), nu ştim în ce măsură ne afectează prezenţa acestei colecţii de „gunoaie” interesante. Tindem să le ţinem minte din cauza conţinutului lor anecdontic inedit, din cauza unui tou­che de exotism obligatoriu. Dacă vibrăm la anumite chestiuni, este din cauză că ni s-au întâmplat anumite lucruri pe care le găsim confirmate sau duse până la un punct vecin cu absurdul. Din cauză că, în aceste hibride kitsch căutăm şi găsim, cel mai adesea, o idee pe care, cu masochism, o prezervăm noi înşine: nu suntem în siguranţă.Arbitrarul este o calitate relativă a colecţionarului de mituri urbane. Scormonim printre cuvinte înşirate sim­plu, aproape vulgar de sim­plu, după pro­priile noastre e x p e r i e n ţ e , c ă u t â n d jaloane şi pre­texte pentru aderarea la anumite is­torii. Dacă ar fi să inventariez toate micro-n a r a ţ i u n i l e pe care le-am citit, auzit, receptat sub formula consacrată a povestirii unui atare mit (colega unui prieten de-ai fratelui meu) şi pe care la rândul meu le-am colportat sub marca aceleiaşi discutabile valori de adevăr, văd că am reţiunut numai pasaje cheie, care vin să se suprapună unor superstiţii mai mult sau mai puţin puerile pe care, sub impactul spaţiului vid, urban şi hiperinformaţional în care mă mişc, eu însămi le-am dez­voltat ca părţi ale unor sisteme represive. Depozitate în­tr-o paradoxală zonă a lucrurilor inutile, pe cât de lipsită de sens, pe-atât de vastă, micile poveşti se integrează într-o reţea de mituri personale ce servesc drept back­ground unei serii de similtudini între bagajul nostru in­formativ şi casele ticsite de nimicuri ale acelor persoane dezaxate şi nostalgice. Pornesc, aşadar, de la premisa că suntem posesorii unor muzee ale lumii urbane pe care nu o putem cunoaşţte cu adevărat. Îi sistematizăm relicvele ficţionale şi compunem un spaţiu al nelinişti, într-un timp atât de aproximativ aproape, încât, invers aserţiunii lui Baudrillard, orologiile lui sunt inimi mecanice care ne fac să fim neliniştiţi în ceea ce priveşte pro­pria noastră inimă.

Din sacadările lor se hrănesc porniri obscure, inhibiţii şi prejudecăţi, dar şi apetenţa pen­tru acest spectaculos de un gust îndoielnic şi, din pricina acestei triste calităţi a lui, periculos. Des-pre riscuri excesive şi zone de insecuritate imprecis marcate pe hărţile noastre psiho-geografice vorbesc majoritatea textelor ce intră sub incidenţa discur­sului mitic urban. Spre deosebire de formatele standard de mit (cele studiate de Claude-Levi Strauss, de exem­plu), scheletul formatului de ultimă generaţie al acestuia este grozav de labil, iar formele pe care le poate căpăta recomandă genul ca pe unul uşor maleabil, care a pier­ dut contactul cu acel simţ al măsurii, al respectului faţă de sursă, capabil să opereze mutaţii până şi pe „cordul” poveştii primordiale din care îşi trage seva. De aceea, sunt dificil de identificat originile celor mai multor ase­menea legende. Trebuie să ţinem cont de faptul că oraşul-metropolă, spaţiul predilect dezvoltării şi propagării unor atare modele narative de divertisment ocazional, este prin excelenţă un teritoriu bântuit de teamă. Teama disoluţiei într-un anonimat nociv, de obsesia unei preservări chiar şi a legăturilor celor mai fragile prin aditivi de natură fictivă, compunând treptat, treptat, false cordoane om­bilicale între indivizi, marcate de acea mai sus pomenită formulă standard de incipit (povestea asta o ştiu de la bunica unui coleg al prietenului meu). Teama (şi dorinţa ascunsă, incitantă) că trăim într-o lume care spune mult mai puţine decât ascunde. Teama de lucrurile vechi, tabuizate. Teama de lucrurile noi, privite cu suspiciune. Teama de moarte. Teama de viaţa de după moarte. Aceasta într-o inventariere precară.

Probabil că în textele viitoare nu voi sis­tematiza aceste generalităţi. Mi se pare că un colaj spontan, bine realizat este mai ofertant decât o lucrare standardizată, hipercoerentă şi hiperprecisă. Aspecte-le formale ale subiectului au fost tratate cu suficientă rigurozitate de Constan­tin Eretescu în – Vrăjitoarea familiei şi alte legende ale oraşelor lumii de astăzi, publicată în 2003 la Editura Compania, sin­gura carte axată pe problema miturilor ur­bane publicată şi la noi. Desigur, antologia se articulează pe temele principale ale mi­tologiei occidentale, regăsibile sub diverse forme şi în mediul autohton. Deocamdată, mitologia urbană autohtonă se articulează pe scheletul de o pronunţată coloratură autohtonă a morbidezzei tan­dre, cu miez picaresc şi cu accente groteşti, fiind totuşi vizibile influenţele „de afară”, chiar dacă le regăsim fil­trate prin prejudecăţile supersitiţioase care încă îţi găsesc destul funcţionalitate în mentalităţile colective de la noi.

Acum, în lipsă de alte promisiuni care vor face junk­boxul să pară mai ofertant din pricina a ceea ce ar putea conţine, mă voi afilia unei tradiţii a serendipităţii în le-gendele urbane româneşti, asemănându-mă acelor sim­patici pseudo-specialişti care băteau la uşile noilor pro­prietari de apartamente din capitală cerându-le un borcan pentru a lua probe de aer. După ce plimbau borcanul prin camere, îl înfiletau şi-i lipeau o etichetă. Soarta recipien­tului era depunerea sa, împreună cu alte surate, la cetrul de reciclare a sticlelor.

Aşa că, de unde să ştiu că scrisul despre mituri nu va deveni el însuşi un mit?