Cronici | Literatură | Numere din revistă

Peri(di)colul tandreţii (@Andrei Zanca)

Echinox6 octombrie 2010

Ultimul volum de poeme semnat de sighişoreanul Andrei Zanca, Abis, Ed. Limes, (col. Magister), Cluj-Napoca, 2007, reprezintă încă o cărămidă a unei construcţii poetice căreia i s-a pus temelia cu deja mai bine de două decenii în urmă. Un edificiu poetic egal sieşi, o consecvenţă. Însă nu ştiu dacă în poezie, sau în orice alt domeniu creator, consecvenţa e de bun augur, benefică; în orice caz, lirica lui Zanca nu cunoaşte decât o linie directoare de la început până în prezent.

Această poezie transpiră prin toţi porii un iz modernist, vetust în sine. Poetul cultivă esenţializarea ca modus dicendi, iar ceea ce rezultă este o poezie purificată, ozonificată. Inclusiv la nivel formal; deoarece Andrei Zanca face apel la o aşezare specială a versurilor în poem, dispunându-le într-un intercalaj de scurte-lungi-minuscule. Dar înainte de-a trece la in­ventarul poetic, vreau să adâncesc faptul că, personal, vizualizez un acut semn de întrebare suspendat peste Abisul lui Andrei Zanca: este această poezie cu totul depăşită, sau reprezintă ea una din direcţiile perene ale liri-cii? Şi, asumându-mi o poate prea mare radicalitate, nu ne demonstrează acest volum că dacă poetul e consecvent cu sine, cu a sa poetică de pornire, atunci versurile sunt anacronice, vlăguite? Dar să aruncăm o privire!

Volumul e organizat pe trei cicluri complementare: (şi-n îndepărtare), (nu mai eşti nici măcar singur), (însă, cum poţi vorbi despre dumnezeu). Acestora li se adaugă un epilog cu valoare de manifest. Toate cioburi, fâşii lirice care cu greu alcătuiesc un întreg. Din acest simplu motiv nu voi face o prezen­tare a fiecărui ciclu în parte, ci mă voi limita la nişte consideraţii aplicabile întregului volum. Şi voi începe prin a scrie că un paradox survine încă de la începutul lecturii: pe de o parte, avem de-a observa o poezie a intuiţiei pure, fulgurante, o expresie imediată, dar pe de cealaltă parte efectul resimţit este unul de artificialitate, de lucrat.

Fie că rosteşte trecutul, singurătatea prezentului, sau imposibilitatea divinităţii, Zanca face din gerunziu ingredien­tul de bază al reţetei sale poetice, inventându-l acolo unde resursele limbii s-au dovedit nefertile sau echivalându-l cu alte cuvinte proprii; câteva mostre: dezumbrire, pădurind, înspicuiri, verzuind, înlinare, grinduite, îndunate, delumirea, înfremătate, înierbat, înfrunzire-desfrunzire, îngălbenirea, îniernată. Însă fiţi de aceeaşi părere cu mine, exemplul „ospeţind / o tăcere ivindu-se / în prag / ezitând” e suficient pentru a-l desemna pe Andrei Zanca un virtuoz al gerunziului. Alături de gerunzii, poetul uzează foarte mult participiile, iar ca timp verbal, atunci când a fi nu lipseşte, cu preponderenţă prezentul. Un prezent etern respiră prin fiecare poem. Contopirea cu amintirea într-un prezent continuu. şi fără de sfârşit, clipa. O înveşnicire a clipei aşadar, o suspendare a ei într-o durată inefabilă. Au ceva de haiku aceste poeme. Elipsa prezentului. Eternizarea lui. Poeme abstrase, smulse timpului. Versuri anemice, de ascet. De elegiac incurabil în cheie minoră.

Personal, nu-mi plac, nu-mi convin poeţii care cer compătimire gratuită; şi îi detest pe aceia dintre noi care se mai tânguie şi la plural, pentru toţi ceilalţi corbi. Dar să nu ne trădăm prea mult acum. De la Poemele Nordului (1984) încoace, o bună parte a poeziei lui Andrei Zanca poate fi privită ca o reîntoarcere eşuată în casa goală a copilăriei. Împreună cu toate celelalte forme ale lui acasă – poetul este stabilit în Germania – copilăria devine un spaţiu-refugiu, pentru că reprezintă unicul perimetru rămas netulburat. Altfel scris, spaţiul copilăriei devine topos: colina, lanul, râul şi lunca, liziera şi pădurea de pin; faleza şi pescăruşii aparţin unui land nordic, bântuit de imaculate tăceri. Toate acestea puse în, dar mai ales printre versuri dispa/erate.

Deşi poetul afirmă pentru toată suflarea că nu mai eşti nici măcar singur, în mare măsură poemele lui Andrei Zanca sunt nişte notaţii fugare ale însingurării, nişte între-tăceri telegrafice; este presimţită o aşteptare a morţii, o preîntâmpinare a Ei printr-o suavă melancolie. Din scame presărate pe ici pe colo, se poate alcătui o cohortă de negaţii: netimp, nemurite, nemântuire, neîmpotrivire, negândire, verzuiri vacuitate, neant. Starea de morbidezza e asociată cu o linişte înzăpezită, un prezent în care sângele poetului a ostenit / într-un murmur / aproape tibetan.

Conştient că nu (mai) poţi vorbi despre dumnezeu / în clipă, fără a nu fi deîndată / lovit de-o blândă amnezie, atunci când graiul discret al poetului se apleacă asupra questei transcendenţei. Apropierea, reîntoarcerea divinului risipitor, se soldează cu regăsirea sinelui; D-zeu este recuperat prin anamneză, nezăritul, pe neauzite. O mistică inautentică în fond: „atât de aproape ne eşti, încât / însăşi respiraţia / se înfioară // mai aproape decât / îmi sunt eu / mie însumi”, declară Zanca, şi nu se limitează la singular, în poemul cu ochi blajin… de Augustin. Dar sunt pescuibile şi versuri depline precum „plouă peste intervalul / dintre om şi / dumnezeu”.

Epilogul este o artă poetică, un manifest. Cam răsuflat… Epoca văzului e anatemizată, şi, ce-i drept, poezia lui Zanca duce amară lipsă de imagini. O poezie seacă, secătuită, “purificată” de balastul imagistic. Dar câteva mos­tre: Poezia este pulsul divin al devenirii. / […] / Trăim în epoca Văzului (analiza, di-secţia, / deci partea), în dauna Auzului (întregul). / Intelectul în dauna intuiţiei. / Nu de capete ducem lipsă, ci de inimi. /

Şansa „lirismului” este propria noastră şansă. Care noi? Dacă în subtext avem o diatribă la adresa poeziei în­sângerate de azi – măcelul jinduit de cel fără / imaginaţie, atunci Andrei Zanca face aici o critică la adresa unei epoci care l-a depăşit, culpabilizând-o pentru suprimarea tihnei, a răgazului, pentru furtul timpului.

Hăul e o prăpastie orizontală dinspre trecut, pe care sosesc murmurele. Într-o lume-n care pericolul / cel mai mare / e tandreţea, o lume în care o mană / cerească / e / doar / nepăsarea. Numai în abisul continuu dintre amintire, sine şi divin, poetul se recunoaşte: într-adevăr // am fost mereu cel ce murmura.

Laurenţiu Malomfălean