Poezie şi proză. Nevoi şi efecte speciale

De ce majoritatea poeţilor buni se îndreaptă, la un moment dat, către proză, e întrebarea la care nu puţini au încercat să-i răspundă. Şi chiar dacă această turnură e cât se poate de curioasă ori interesantă, nu-i poţi stabili chiar uşor cauzele, şi cu atât mai puţin nu-i poţi atribui o oarecare normă sau idee recomandabilă care să mulţumească acest fapt curios. Paradoxal, eşti înclinat să delimitezi poetul care a convins prin activitatea lui de orice scriere de alt gen, şi prozatorul „de calibru” pe care nu reuşeşti niciodată să ţi-l imaginezi scriind altceva, dar aproape niciodată nu vei reuşi să intuieşti măcar câteva nume care se vor transfera în alte genuri şi specii literare. Trecerea la proză a fost mai mult conjuncturală pentru poeţii ultimului deceniu, din moment ce-n volumele lor putea fi reperată predilecţia spre grupaj – ca extindere a universului respectiv şi ca succedare a ipostazelor lui –, personaje, memorii afective, voci şi discursuri, suficiente motive pentru un pariu cu romanul, şi-n general cu proza. Aşadar, iată câteva nume semnificative pentru poezia ultimilor ani care s-au lăsat mai mult sau mai puţin provocate de proză: Andra Rotaru, Cosmin Perţa (care, în 2007, publică la Cartea Românească volumul de proză „Întâmplări la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos în pustie”), Rareş Moldovan, Miruna Vlada, Radu Vancu, George Vasilievici, şi alţii.

Acesta este şi cazul lui Dan Sociu care, după trei volume apreciate de poezie („borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână”, „fratele păduche” şi „cîntece eXcesive”), publică două volume de proză într-un singur an, 2008. Primul volum de proză, intitulat „Urbancolia”, s-a fundamentat pe ficţionalizarea biografismului după reţetă, potenţată de un antierou care traversează o zonă aferentă ficţiunii, unde dramatismul suferă de pe urma alăturării unui comic consistent. „Urbancolia” se ridică pe schema teoriilor conspiraţioniste în care un ofiţer american antitero, specializat în tortura prizonierilor, ajunge în Botoşani împreună cu o femeie seducătoare tocmai la antieroul romanului unde înfiinţează o televiziune şi un săptămânal ce derulează reportaje cu copii orfani dintr-o Moldovă cuprinsă de mizerie; copiii vor fi exploataţi ca material uman pe piaţa neagră medicală. În ceea ce priveşte receptarea romanului „Urbancolia”, lucrurile au fost destul de simple: o tabără era impresionată de carte în sine, iar cealaltă tabără de titlul ei, şi atât.

În „Nevoi speciale” (volum scris la Akademie Schloss Solitude din Stuttgart, unde autorul a beneficiat de o bursă), propria biografie este abordată dintr-un alt unghi şi transformată într-o „autobiografie fantasmatică”, după cum o numeşte chiar Dan Sociu. Plecând de la experienţele acumulate la Schloss Solitude – amoruri, petreceri, plimbări solitare, relaţii de scurtă durată cu rezidenţi sosiţi din toate colţurile lumii, joint-uri –, autorul îşi explorează trecutul: amintiri dintr-o adolescenţă dificilă, căsnicia ratată, moartea tatălui, relaţia nereuşită şi umilitoare cu socrii, experienţe literare şi întâlnirea cu Viviana. Protagonistul cu numele şi identitatea  socială a autorului scrie despre sine din exterior folosindu-se de persoana a III-a, şi-n scurte secvenţe, de persoana întâi, perspectivă este dinadins folosită: „Încerca să se privească cu ochii unui străin. Ochii cuiva cu un trecut diferit, născut cu alt sex, crescut în celălalt capăt al lumii. Cu un an în urmă, în cele două zile nesfîrşite dinainte de operaţie, încercase să-şi izoleze durerea, să o vadă ca pe un obiect străin şi interesant, plasat undeva între coaste”. Aceste surprinderi şi notări nu sunt precedate de milă sau de compasiune, ci sunt ferme şi tranşante. Mai mult, antieroul din „Urbancolia” se ilustrează într-o ipostază vulnerabilă, decrepită, după un divorţ, având o fetiţă şi o viaţă distrusă de alcool, balansându-se între nevoia de dragoste şi autism. Nevoit să renunţe la alcool după şaisprezece ani de etilism şi o operaţie de pancreatită, protagonistul se refugiază în droguri uşoare, într-un soi de singură posibilitate eliberatoare, şi folosindu-se de scris pentru a-şi face ordine în haosul biografic. Inadaptat la lumea reală, protagonistul se observă ca fiind un copil mare („nu mai sunt bărbatul ei, sunt copilul bolnav, pe care îl ceartă sau despre care vorbeşte cu duioşie”) în ochii Vivianei, distingându-se o nouă perspectivă asupra lui: „Dar ea credea că beţia fusese doar o anexă a personalităţii lui, nu înţelegea că beţia fusese chiar el, de neseparat. Şi atunci, cine mai era el acum. Viviana se temea probabil că într-o zi el o să ajungă la concluzia că se îndrăgostise de ea pentru că era beat, că trăise lîngă ea pentru că bea şi avea nevoie de un fel de mit sentimental, ca să nu se simtă un nimeni”.

Romanul curge fără să dinamizeze „acţiunea”, totul porneşte dintr-un capăt ca ulterior să se oprească în aceeaşi manieră. Portretizările personajelor sunt sumare, sărace, încât ai impresia că a avut loc o „economisire” care funcţionează doar în detrimentul naraţiunii şi chiar şi-a materialului ficţional. De înţeles rămâne că nu faptele, întâmplările sau experienţele contează/primează, ci modul în care acestea ajung interpretate. Astfel, distincţia dintre „Urbancolia” şi „Nevoi speciale” este reprezentată de locul creat opţiunilor şi posibilităţilor narative şi interpretative, loc în care biografia îşi câştigă un statut plauzibil.

Sobră, fără surprize şi efecte speciale, accentul scriiturii cade pe exactitatea detaliilor. „Otravă de şoareci”, epilogul cărţii, scoate în lumină un stil sec, de gheaţă, controlat cu stricteţe. Ipostazele coşmareşti, rupte dintr-o copilărie înfiorătoare sunt derulate la persoana întâi, între un abator şi un bloc sufocant, lăsând loc unui spaţiu obsesional care ar putea fi explorat intensiv într-o viitoare proză. Regretabilă este inexistenţa practicii sugestive în acest roman în care îţi rămâne doar posibilitatea interpretării evenimentelor şi-a felului în care acestea decurg ulterior, cu excepţia epilogului care, în ce mă priveşte, pare a fi piesa de rezistenţă a volumului sub aspect compoziţional.

Raul Huluban

Raul Huluban

Articole similare

Un poem de Olga Ștefan

Un poem de Olga Ștefan

Despre criza umanioarelor: se amână funeraliile

Despre criza umanioarelor: se amână funeraliile

Ineffectual angels: ce rol îi dăm umanistului?

Ineffectual angels: ce rol îi dăm umanistului?

Scriere creativă cu Simona Popescu: Fais ce que tu voudras!

Scriere creativă cu Simona Popescu: Fais ce que tu voudras!

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter