în numele tatălui fiului sf. Vid

la semafor

oamenii cu piei de tigru pe coapse

vor izbi din plin acalmia

fluviul de nepăsare

se va vărsa peste carnea crudă

focul se va risipi pe

pământ unda de şoc nu va cruţa

niciun trup

vor atârna curele din epidermă virilă

curele cu limbă de moarte

vor înfăşura gâtlejul şi rânjetul animalului

rumenit bate-va miezul zilei

şi fluviul se va vărsa peste cărnurile crude

peste munţii de carne

/

colecţia de cuţite

tata e măcelar tata e criminal

băiatul îi seamănă ţipător

îi va lua fiecare cuţit

îşi va străpunge trupul călit de spaimă

scobit şi umplut cu nimicuri

vor atârna tocătoare cu amprentele lui

vor înconjura inima ca la circ

însă văzându-vă laşi nu le voi smulge

n-am chef să vă demonstrez că iată sunt întreg

e întreagă şi roşie

nu

voi înfige toate cuţitele tatălui meu în trupul meu

călit şi umbros

ca într-un abanos tânăr

şi le voi rupe

şi voi păstra lamele-n mine

ca pe singura dovadă de iubire a tatălui meu

măcelarul

/

cu mâinile suflecate cu pieptul deschis gata pentru disecţie

învelesc inima cu pagini smulse din flăcări cu CD-uri prăjite

de necitit

acele lucruri solide pe care nu le voi publica niciodată

decât la Hulamitras

iată plămânii pufoşi bronhiolele zdrenţuite celulele râcâite

iată clăbucii cu hemoglobină nimic după ei

dau la o parte pielea venele muşchii

localizez creierul

şi mă văd

singur în biserica trupului

atroce rugându-mă mie

gol

craniul se umple cu greaţă lichidă mâinile-atârnă şi curg

ejaculează spăimos dureros lent

oasele se topesc fierte-n singurătatea cosmică dintre muşchi şi noroi

ţi-e frig pe fruntea ta se târăsc două râme gelatinoase

stai în picioare şi-ţi admiri descompunerea fericit ai cu cine

viziunile sunt vizuinile nebuniei

şi nu există decât un craniu gol în formă de ochi plin

şi nesfârşite lacrimi neîntrupate

şi râsul

poezia se scrie-n genunchi

pe tavane de sticlă pisată

făcând plecăciune pământului aruncându-te-n el

/

vom ieşi din mare cu tatuaje lichide

ne vom trânti piepţii pe castelele de nisip

e tot ce mai putem distruge

tandreţea şi claritatea castelului de nisip

agonia ne va rostogoli ca pe doi buşteni verzi

nu va cruţa niciun por niciun icnet

arzi tenebros pe plaja cu sârmă ghimpată

măsor pustietatea cu fire de păr

nenumărate cearşafuri dintre minute dintre viţe şi morţi

vom ieşi din mare cu tatuaje lichide

ne vom linşa

Laurenţiu Melanco