Rolul Internetului în promovarea tinerei literaturi. Perspective e-volutive
Avertismentele care sondează terenurile utopice ale profesionalismului opus dilentantismului al cărui exemplu îl întrupează aceste promoţii „rătăcite” de pseudo-scriitori sunt, în orice caz, privite cu indiferenţă. Se scrie mult, iar literatura de sertar este condamnată la dispariţie şi suferă o reconversieparadoxală, văzându-se transformată în literatură instant, world wide web. În buna tradiţie postmodernă, ceva este cu atât mai lesne condamnabil la aplatizare, la uniformizare, cu cât se vede exhibat mai des şi cu o frecvenţă mai mare. Internetul este mediul de difuzare ideal pentru orice autor care vrea fie să îşi protejeze fie statutul cvasi-amatoricesc, anonimatul sau, fie să îşi satisfacă nevoia de un public dotat cu instrumentar critic minimal sau având, cel puţin, competenţa de a formula opinii relevante măcar la nivel statistic. Dincolo de dezavantajele decurgând din statutul incert al auctorialităţii care se vede, subit, pusă sub semnul simulacrului şi al contestabilităţii (problema clonelor în liberă circulaţie pe portalurile literare a constituit una din temele centrale dezbătute la Colocviul Tinerilor Scriitori din acest an), este o realitate din ce în ce mai pregnantă că centrele poeziei româneşti s-au mutat pe internet: mulţi dintre tinerii autori incluşi în canoanele provizorii ale vremii şi-au făcut intrarea în spaţiul literaturii de mainstream arzând sau eludând complet etapele cenacliere/de atelier/ debutul revuistic, postându-şi textele pe siteuri precum www.clubliterar.com sau www.hyperliteratura.reea.net (le nominalizez pe acestea întâi întrucât ele nu abandonează total ideea unei minime selecţii a celor care îşi manifestă intenţia de a face parte din aceste comunităţi virtuale, asigurând astfel un bonus de feedback şi, probabil, chiar un bilet de intrare în rândul şi culisele „generaţiei” ) sau www.poezie.ro, site permiţând accesul oricui şi funcţionând în baza unui regulament similar celor promovate de corporaţiile cu structură piramidală. Potenţialitatea lucrului progresiv pe text, în funcţie de opiniile şi sugestiile exprimate în acest sens de către ceilalţi membri ai comunităţii virtuale, face din eficacitatea rolului formator al acestor medii o formă de drog. Nevoia de a scrie devine direct proporţională cu nevoia de a împărtăşi rezultatul acestui proces care sfârşeşte să fie creator şi devine, pur şi simplu, „tehnologic”. „Aici,” scrie Lucia Simona Dinescu[i], “se află o mare fermentaţie de viscere culturale şi multe scântei de sinapse în eforturile de creaţie, dar, pentru că lucrurile sunt mereu în progres în aceste medii, poţi cu greu să fixezi o coordonată sau să stabileşti o axiologie.” Dincolo, însă, de consecinţele dystopice ale acestei inflaţii grafomane, noua poezie, promovând spiritul de frondă în ţinute neo-grunge, post-punk, cyberpunk, goth, underground, atacând canoanele şi detabuizând zone tematice şi limbaje care se vedeau, în literatura decadelor anterioare, în permanenţă eufemizate şi/sau cenzurate, îşi aproprie ceva din interfaţa care o autentifică. Se poate vorbi, deci, despre o relaţie simbiotică între mediul de difuzare a acestor texte şi tematica lor, iar acest fenomen merită atenţia exegeţilor preocupaţi, încă, de gâlceava generaţionistă ale cărei ezitări şi patetisme critificţionale le-am îndosariat anterior.
Autoreferenţialitatea fiind unul dintre ingredientele de bază care justifică aderenţa noii poezii la un set de exigenţe autenticiste, este firesc ca elemente asociate cyberspaceului să îşi găsească locul în imaginarul hiperonest al tinerei generaţii. Această sinceritate la limita exhibiţionismului se simte cel mai confortabil în zone de indeterminare, în lumina perfidă a unor reflectoare care proiectează pe ecrane mari, vizibile din orice unghi, personajul confesor de pe scenă. De aceea, avem de-a face cu o sinceritate trucată, simulată, părând mai reală pe măsură ce infuzează cu o doză de afectare de sorginte beatnică autenticitatea-paravan la care face apel. Ea trece astfel drept unul dintre condimentele care fac ca poezia douămiistă să pară, uneori, insidioasă şi nedigerabilă, condensând, totodată, atitudinea definitivă care marchează ruptura cu formele liricii, forţat zicând, ante-douămiiste. Ion Pop o pune pe seama consecinţelor sociale ale momentului 1989[ii]. Atunci când nu e scuzată de condiţii extraliterare, sinceritatea este investită cu valenţele pozitive asociate necesităţii delimitării justificate a generaţiei actuale de cele premergătoare. Ne putem referi, în baza acestei particularităţi, la un douămiism dezvoltat în sânul unor cenacluri precum „Euridice” al lui Marin Mincu, unul dintre principalii promotori ai noului val de poeţi care au debutat în jurul anului 2000, şi de un adstrat format din mai tinerii „hackeri”, care şi-au făcut întâi cunoscute textele în medii virtuale, unii dintre ei alegând varianta tradiţională a publicării „pe hârtie”, alţii continuând demersul dezvoltării a ceea ce literatura occidentală şi-a asumat şi a asimilat ca o subramificaţie ingenioasă a literaturii: poezia digitală, hypertextul, video-poemele, indiferenţi la şansa pe care le-ar oferi-o vizibilitatea editorială, tendinţa versatilităţii formale a obiectului artistic şi mărginirea pe care acesta o resimte în parametrii „textului tipărit într-o carte” fiind întâmpinată fie cu suspiciunea cu care Alexandru Matei postulează că „estetica limbajului articulat nu poate fi ajunsă prin upgradări tehnice”, fie cu luciditatea situării de partea “vastului şi aparent nesfârşitul teritoriu al subiectelor posibile”[iii] prin care publicul poate fi sedus, niciodată însă cu real entuziasm. Pluteşte şi deasupra acestui fenomen ceva din angoasa stârnită de disputele pro şi contra blogurilor care, spun sociologii, devin o alternativă facilă a literaturii “tipărite” şi a căror proliferare face, în cele din urmă, toată discuţia irelevantă. Se problematizează însă şi mutaţiile pe care le suferă actul lecturii în acest context. La întrebarea “cum se citeşte, de fapt, pe internet?” fiecare dintre termenii „superficial”, „selectiv”, „solipsist”, „neprofesionist”, „dezinteresat”, „capricios” ar putea constitui un răspuns „standard”, extras din grila de prejudecăţi formulate cu privire la tot ceea ce implică activităţile subordonate, într-un fel sau altul, cyberspaţiului. Făcând apel la valorile, pe drept sau pe nedrept „citite” în negativ, ale obţinerii de informaţie instant, omiţându-se „eficientizarea” accesului la aceasta în favoarea marşării pe dimensiunea superficială/comercială pe care aceasta o capătă, în virtutea faptului că mediul de propagare al unui text l-ar contamina pe acesta cu ceva din specificul său, sunt uitate câteva dintre aspectele care fac lectura pe internet o întreprindere cel puţin rezonabilă. Totuşi, dacă găsim de cuviinţă să îi facem o concesie „balastului”, mult şi deranjant, pentru cineva al cărui ochi nu este versat în arta slalomurilor printre maldărele de literatură proastă în căutarea unor surprize măcar interesante, dacă nu chiar revelatorii, şi să îl scoatem, pe motive de redundanţă, din ecuaţia tratării problematicii cluburilor literare de pe net, putem schiţa liniile principale care demarchează teritoriul lecturii on-line, detaşând-o de modalităţile tradiţionale de performare a ei. Cu riscul de a fi redundantă, sublinez faptul că expansiunea generaţiei douămii datorează mult mijloacelor internautice. Dincolo de un istoric în permanenţă situat sub semnul unei întrebări câteodată retorice, alteori pur şi simplu maliţioase, generatoare de polemici adiacente lipsite de finalitate (după cum remarcam anterior, siteuri precum poezie.ro şi clubliterar.com, promovând o politică antagonistă şi-au disputat, multă vreme şi în contexte mai mult sau mai puţin colocviale, „supremaţia” pe piaţa fictivă/ficţională a 
world wide webului), posibilitatea de a scrie, de a fi citit şi de a primi feedback în timp real, pe internet, a constituit şi constituie, în ciuda scăderii cotelor entziasmului „de la început” (early 2000s), o revigorare a sensului lecturii. Este de netăgăduit şi e un fapt unanim acceptat, cel puţin în rândul celor care au „apelat” la serviciile www pentru promovarea unor medii în măsură să ofere alternativa unui atelier/cenaclu, că spaţiile virtuale au contribuit la injectarea cu un plus de vitalitate a literaturii sau tentativei de literatură care, altfel, ar fi fost supusă unui fel de maladie a autosuficienţei. Se pune, în acest context, problema „dependenţei” de lectori zişi necreditabili, crash dummies dotaţi cu abilitatea de a formula opinii care să coaguleze o idee despre raportul cereri-oferte pe piaţa beletristicii autohtone. Este aşadar, lesne de semnalat transferul dezideratului de a satisface gusturile unor instanţe legitimatoare asupra nevoii de a mulţumi un public pe care criteriile tradiţionale de asigurare şi afirmare a „garanţiei calităţii” tinde să îl plaseze undeva într-un fundal ambiguu (între „potenţiali” cititori şi cititori „imposibili”- aceasta în condiţiile promovării de care s-ar putea bucura un autor care nu cunoaşte interzona dintre difuzarea a ceea ce scrie într-un cerc restrâns şi publicarea acestor producţii, echivalând, de multe ori, cu intrarea sub auspiciile altui cerc vicios, aproape la fel de restrâns). Totodată, actul lecturii, pe internet, este reinvestit cu atributele sale „entertaining”, ieşind din tiparele imperativelor prost înţelese şi, uneori, foarte prost gestionate ale „aprofundării” textului. Avantajele ar fi accesul la o gamă de reacţii obţinute, în alte condiţii, trunchiat sau doar intuite, precum şi posibilitatea „contorizării” acestor aprobări şi dezaprobări niciodată eufemistice, accesul la o onestitate brutală în trivialitatea instantaneităţii ei. Lăsând la o parte orice tentativă de deconstruire a acestui micro-panoptic de promisiuni pentru o lume virtuală mai bună, cu miză detracatoare a resemantizării acestui spaţiu într-o direcţie atipică, contravenind clişeului opoziţiei „bibliotecă-internet”, infestând suficiente studii sociologice mai mult sau mai puţin amatoriceşti, este fascinantă, totuşi, capacitatea mijloacelor acestora speciale de a rearanja datele clasice ale performării lecturii. Astfel, internetul devine o materie primă ofertantă în sensul dezvoltării poeticii hypertextuale, nu în sensul lui Genette, ci în sensul construirii unor texte pe bază de hyperlinkuri. Realitatea acestora are avantajul de a fi controlabilă, noncontradictorie, evidentă, cititorul obţinând nu doar un text pe care trebuie să îl decodifice, ci şi un set de indicii reconfortabile. Valorizarea „pozitivă” a reorientării spre bibliotecile din virtualia are în vedere şi capacitatea de revitalizare prin resursele aparent inepuizabile ale perspectivelor pe care le impune conceptul de hypertext a unor subiecte sau domenii intrate sub incidenţa clişeelor, considerate, în procedeele standard de discutare a lor, ca fiind fastidioase, prăfuite, inofertante. Ar fi de amintit, în principal, la ediţii ale unor studii de antropologie (Cultures In Webs: Working in Hypermedia With The Documentary Image a lui Roderick Coover, o încercare de a stabili noi puncte de convergenţă între domenii ca filmul documentar, fotografia), filozofie (Socrates in the Labyrinth: 
Hypertext, Argument, Philosophy a lui David Kolb, Fragments of the Dionysian Body a lui Eric Steinhard, care regândeşte sistemul filozofic al lui Nietzsche, bazat pe concepte definite implicit, respectiv pe metafore şi imagini, fiecare depinzând de multiple alte concepte, într-o formulă hypertextuală, bazată pe referinţe culturale conexe, demonstrând în acest mod că o atare abordare este ideală pentru a contura şi a conferi coeziune datelor esenţiale ale filozofiei nietzscheniene) sau critică literară (Unreal City:A Hypertextual Guide to T. S. Eliot’s The Waste Land, în care Christiane Paul realizează, cu ajutorul mijloacelor multimedia şi a hyperlinkurilor, un posibil ghid de interpretare a poemului The Waste Land şi un portret stratificat al lui T.S. Eliot având în vedere contextul cultural şi social în care acesta a scris şi a trăit, The Dickens’ Web, un domeniu virtual, extensibil şi adaptabil, bazat pe ideea de coerenţă a lumii fictive în romanele lui Dickens, creat şi editat de George P. Landow). Desigur, şi aici se ridică o problemă pe care o formulează Baudrillard în „Cuvinte de acces”: constituie oare virtualul, şi, extrapolând, lectura în virtual, o formă de dispariţie? Oare literatura de internet este o alegere deliberată a literaturii de a se perpetua într-o specie artificială, dar mai performantă, mai peraţională? Deocamdată, cele două „rase” coexistă în mod paşnic, într-o formulă neataşată niciunui sistem de tensiuni riguros alcătuit, într-un fel de simbioză al cărei eşec, deşi imposibil de prevăzut punctual, pare să fie înscris într-un cod genetic obligatoriu al evoluţiei fireşti a unei atare competiţii subsidiare. Fără îndoială însă că mitul borgesian al paradisului-bibliotecă, la fel ca şi patternurile deja consumate ale secolului XX (psihanaliza, de pildă) al căror limbaj furnizează în continuare clişee şi care impun încă un vocabular ce oferă experienţelor pe care le trăim modelul posibil al semnificaţiei lor, nu va supravieţui atacului „clonelor” şi „avatarurilor”.
[i] Dinescu, Lucia Simona- Imagini virtuale. (In)utilitatea analizei virtualului, Observator Cultural, Nr. 412, februarie, 2008
[ii] „Era de aşteptat ca scrisul sub constrângere, oricât de frecvent şi substanţial transgresat de talentele autentice şi înzestrate etic, să profite de aceste eliberări, în sensul mizei pe autenticitate, pe o sinceritate necenzurată, cu defulări inevitabil tumultuoase, adesea excesive, de „plan primar”, atât la nivelul trăirii („realism” brutal al universului… imaginar, notaţie a faptului imediat, exterior sau acut biografic, refuzul „poetizării”), cât şi al expresiei sale verbale.”
[iii] Simuţ, Andrei- Splendoarea şi nefericirile generaţiei 2000, Vatra, Nr.3/2009
