Stare de urgenţă
Stare de urgenţă este o revistă bilunară din Republica Moldova, care se autodefineşte ca fiind una de “literatură, artă şi atitudine”. Cuvinte mari, dar care nu se validează prin conţinutul revistei. Literatura e puţină şi slabă, reprezentată de poezii sau fragmente de proză, ambele fără prea mare valoare. Arta e îndoielnică, există idei, dar pozele lasă de dorit, iar colajele tematice sunt neorganizate. Atitudinea e cea mai vizată latură (în acest sens începând cu nr. 2 ediţiile devin tematice), dar şi aici produsului finit îi lipseşte coeziunea. Cele mai multe iniţiative se lovesc de un “dead end” fiind puse necorespunzător în practică.
Dacă vă întrebaţi de ce numele revistei este acesta sau de ce nu e articulat cuvântul “stare”… sunt întrebări la care nici fondatorii încă nu ştiu prea bine răspunsul. De unde şi lipsa de identitate şi structurare a conţinutului. Despre ce urgenţă este vorba? Majoritatea vor întâmpina o stare de criză sau de urgenţă de-a lungul vieţii, aşa cum istoria sau cultura întâmpină şi ele propriile lor momente de urgenţă când necesită ajutor sau un şoc detensionant dinlăuntru sau dinafară. Dar ca să se poată aplica un “tratament”, nu ar trebui mai întâi să ştim exact la ce fel de stare de urgenţă ne referim? Riscăm să ne rătăcim tratând diverse lucruri mici în locul celor importante, dacă înscriem totul în aceeaşi cuprinzătoare categorie a urgenţei. Sau poate e vorba de o criză culturală generalizată care se vrea expusă, dar totuşi câteva direcţii importante ar merita individualizate. În Stare de urgenţă se începe din toate colţurile, cu prea multe probleme deodată şi nu se ajunge nicăieri. O zicală ar spune că “aleargă după mai mulţi iepuri şi nu prinde niciunul”. Cu cât mai rapid definite priorităţile, cu atât mai curând şi-ar căpăta revista personalitate. La momentul actual dacă m-ar întreba cineva despre ce e revista probabil că i-aş răspunde “despre totul şi nimic”. În acest sens observ totuşi o schimbare: dacă la primul număr chiar editorialul era semnat sub pseudonim (Nepotul crocodilului Ghena), între timp s-a trecut la asumarea opiniilor, anulând acest pseudonim al directorului general -care, departe de a fi fost ludic sau inteligent, era doar o scufundare într-o masă nepersonalizată- şi totodată s-a modificat caseta colectivului de redacţie.
Observ grafica, care se transformă de la color în primul număr la o combinaţie alb/negru – ciclam (totuşi destul de obositor, dar -riscând o interpretare- sugestiv în relaţie cu titlul revistei). Câteva reclame ale unei edituri ocupă pagini întregi din revistă, iar mai toate articolele dau impresia că sunt acolo doar pentru umplerea unui spaţiu şi justificarea unei noi apariţii editoriale. Găsesc cel puţin ciudată afirmaţia de la lansarea revistei, anume că aceasta ar fi “un soi de container în care încape orice”. Păi mai era nevoie de încă o publicaţie pentru aşa ceva, nu sunt destule? E o sintagmă de laudă? De altfel, cu mici excepţii pe care le voi semnala mai încolo, tot ce apare îmi dă o teribilă senzaţie de inutilitate literară, artistică etc. Iar ceea ce merita publicat, cu siguranţă şi-ar fi găsit locul în reviste deja existente. Problemele culturale ale basarabenilor merită într-adevar făcute cunoscute şi discutate în publicaţii de gen, dar nu într-una dispusă să publice textele oricărei persoane care-şi vrea numele tipărit într-o revistă.
Tinerii moldoveni vor să semnaleze ceva, să reacţioneze la o situaţie, dar nici ei nu sunt siguri în ce fel anume trebuie să facă acest lucru. Iar deseori linia de demarcaţie între simpla băşcălie şi problematizarea unor situaţii se estompează. Nr. 2 al revistei încearcă să trateze problema fricii la moldoveni, iar nr. 3 pe cea a prejudecăţilor care stau la baza relaţiilor români-moldoveni-basarabeni. Din păcate sondajele întâmpină răspunsuri neconcludente şi ideile recurente care transpar sunt acelea că “oricum ştim noi cum ne văd ei” sau “ştim cu toţii despre ce e vorba, ce rost mai are să discutăm?”.
Stare de urgenţă se laudă cu nume precum Ierom. Savatie Baştovoi (moto-ul de pe prima pagină – “Preşedintele Ţării Mele e Ştefan Baştovoi”) sau Mihail Vakulovski. Caut din curiozitate aportul Ierom. Savatie la revistă, mai mult decât simpla sa nominalizare ca stindard al comunităţii de peste Prut… rezultatul este aproape inexistent: o foarte scurtă reacţie la un articol care în mod evident îl jenează şi câteva rânduri care apar de două ori la secţiuni diferite ale nr. 3 al revistei. Vakulovski contribuie cu câte o poezie în fiecare număr. Tot cu privire la conţinut, excepţiile despre care vorbeam sunt informaţiile din viaţa teatrului, două interviuri ale lui Alexandru Buruiană cu autoarea de teatru Lia Bugnar (nr. 2) şi violoncelista Laura Buruiană (nr. 1), grafica Marianei Stefăneţ (nr. 1), textele lui Roman Angheliuc traduse în nr. 2 şi… cam atât. La polul opus, “poezia” lui Artiom Kasoi din primul nr. al revistei, care îmi aminteşte de eternul adevăr eminescian “E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus.” Se încearcă şi o interferenţă cu lumea muzicală prin scrierile lui Mitoş Micleuşanu (Planeta Moldova). Apreciez pozitiv intenţia de comunicare cu publicul revistei prin rubrica “Criticii noştri îşi au cuvântul”, dar poate ar fi fost mai potrivită păstrarea opiniilor pe pagina de internet, în spaţiul din revista propriu-zisă putându-şi găsi locul alte articole. În actualul format mă duce iar cu gândul la necesitatea umplerii unui gol din revistă.
“All in all” e loc de mult mai bine, nevoie de mai multă atitudine si găsirea unui drum propriu, dacă tot a fost destulă voinţa pentru editarea Stării de urgenţă.
Mirela Dimitriu