Visul – Dan Puric

Echinox6 octombrie 2010

Piesa „Visul” (one-man show) ne iniţiază în limbajul trupului, al „cuvântului făcut gest”. Pentru spectatori, este foarte interesantă revelarea unui alt mod de atenţie, pe care interpretarea lui Dan Puric o prilejuieşte. În viziunea lui Dan Puric, gestul devine cuvântător, mai mult decât un simplu accent indicator şi întăritor al sensului salvat, al realităţii „spiritualizate” în intelect. Limbajul gestic descoperă mai nemijlocit decât cel discursiv taina „Cuvântului făcut trup”. Gestul este un altfel de cuvânt care manifestă epifania persoanei, intenţia neacoperită, nesustrasă spontaneităţii, nesupusă reducţiei, nesistematizată, netranspusă în registrul „dialectic” al gândirii discursive. Curgerea logică desluşitoare a limbajului discursiv pierde, prin precizare, extraordinara diseminare, înmugurire a sensurilor din limbajul gestic.

Piesa începe de la o frescă a realităţii cotidiene mondene, în care chipul este redus la prestigiozitatea unei imagini construite, „împuşcate”, pe fondul vieţii lejere şi cu fervoarea spiritului de frondă. Artistul se trezeşte, se spală, se îmbracă, vorbeşte la telefon amuzându-se sau primind ocările iubitei, se lasă fotografiat şi surprins în diferite poziţii mai mult sau mai puţin hilare ori indecente. Impresionează capacitatea extraordinară de a crea spaţiul, formele lucrurilor prin pantomimă, ce prezintă aievea condiţia onirică în care consistenţa graniţelor este instabilă, supusă unei alternanţe şi unor metamorfoze dintre cele mai surprinzătoare. Aceasta nu fără a ascunde o coerenţă profundă ce exprimă taina insondabilă, „mai presus de lege” a chipului divin, ca centru atractor şi tămăduitor al vieţii. Expresivitatea mâinilor este uluitoare, ele căpătând o putere „magică” personificantă, puterea de a întruchipa după o gamă largă de nuanţe şi intensităţi stări, mişcări şi dialoguri în web-ul vieţii de zi cu zi.

În culmea etalării puterii sale anarhice, este încolţit şi prins, adus la fragilitatea extremă, cu mâinile legate şi închis între gratii, sufocat de strâmteţea spaţiului concentraţionar al celulei. Urmează o încercare disperată de lărgire a graniţelor. La început se comportă cu nonşalanţa mitică a evadatorului perfect, de basm, însă inferenţa realului îi anulează ca un revers toate sforţările, le reduce la un nimic dureros, zdrobitor de iluzii. Pileşte gratiile, se strecoară printre ele, dar este prins sau dă de alte ziduri, alte gratii, dându-se impresia de rezonanţă onirică, de coşmar a unui univers concentraţionar infinit, a unui şir infinit de celule incluse una în alta. Paradoxal, evadările successive nici măcar nu lărgesc spaţiul libertăţii, ci creează sentimentul unei contracţii sau prăbuşiri înlăuntru a zidurilor, sau al unei afundări ca într-un nisip mişcător cu fiecare zbatere în plus.

Singura scăpare este tinderea, zborul lăuntric spre divin, prin care deznădăjduitul descoperă o „imposibilă” breşă şi Reversul reversului, afirmarea Iubirii dumnezeieşti ca „spaţiu” al libertăţii şi „minune” recuperatoare a realului. Spre final, asistăm la o scenă tulburătoare, în care artistul îmbrăcat în negru apare şezând pe un scaun, şi toată mişcarea, tot basmul se concentrează în mişcările mâinilor: dialog plin de frământări trecând prin semne discrete, sfială şi atitudine retractilă, până la implorare şi ameninţare, apoi regăsire în căutarea reciprocă a sacralităţii iubirii, culminând în rugul purificator al limbilor de foc, în chipul bătăilor de aripi sub suflarea Duhului. El capătă o forţă suprafirească exprimată printr-un ritm şi un dinamism uluitor, care nu oboseşte a sfărâma legăturile ci se înteţeşte până la limita „decolării” finale în zborul crucii, gestul transcenderii prin jertfă şi iubire a „legii morţii” în „moartea spre Viaţă” sau libertatea peste orice lege a Iubirii.

Cred că această piesă merită văzută, deşi ultima parte poate ar putea fi delicată pentru unii.. (cum de altfel a fost şi în cazul meu). De ce delicată? Deoarece, după părerea mea, Dan Puric insistă prea mult (dacă putem formula astfel) pe salvarea prin Dumnezeu. Însă de aceea este teatrul atât de frumos şi de fascinant, întrucât te provoacă să meditezi la ceea ce ai văzut. Voi încheia cu un citat din Dan Puric: „În acest spectacol fără fir roşu conducător sunt visele mele adunate de-a lungul timpului. Cu unele mi-am câştigat existenţa în barurile de noapte, cu altele am călătorit în lume iar cu altele, pur şi simplu, m-am rugat. Vi le ofer pe toate dumneavoastră în această seară…”

Răzvan Bălălău