Cronici | Literatură | Numere din revistă

Euforia recuperării @ Mihai Duțescu

Cosmina Moroșan5 noiembrie 2010

În lucrarea sa “ Aisbergul poeziei moderne”, Gheorghe Crăciun face o atentă analiză a discursului poetic, decelând, în detrimentul unui Jean Cohen sau Gerard Genette, o anumită funcție tranzitivă a limbajului poetic eminamente « antiliric ». La modul justificat, Gheorghe Crăciun va spune, la un moment dat, că un poet ca Nichita Stănescu a scris de parcă nu s-ar fi aflat în acel subsol politic ostil și constrîngător, poetul marșand mai degrabă pe constructe eliptice, reușind să minimalizeze orice nevoie urgentă a cititorului de atunci. Intersecția cu lirica translucidă, colocvială americană (de la Walt Whitman, Robert Frost până la e.e. cummings) a avut loc mai degrabă printr-un Bacovia, Mircea Ivănescu sau, mai târziu, prin încregata generație ’80 (conceptul de -poezie a realulului- propus de Simona Popescu are, în mod clar, o intenție de desțelenire a unui limbaj poetic închis ba, mai mult, cititorul pare a-și redescoperi, în sfârşit, instrumentele de jonglerie). Manifestul « utilitarist » propus de Adi Urmanov și Andrei Peniuc va încerca, de asemenea, o resurecționare, o repunere în termeni a relației cu cititorul.

Dacă până acum am avut de-a face cu un soi de fundamentare etică prin desolemnizarea textului poetic, punându-se semnul egal între expectanțele publicului și mesajul estetic, proaspetele voci ale poeziei contemporane (Diana Geacăr în cel de-al doilea volum de poezie «Frumusetea barbatului căsătorit», Vasile Leac în «Toți sunt ingrijorați») își asumă în totalitate un discurs care în niciun fel nu ermetizează tropic realitatea, intenția fiind pe deplin acoperită, având în vedere succesul reteței formale (un limbaj care își conține tensiunea lirică pe măsură ce lumea propusă are coerență narativă).

Citind volumul «și toată bucuria acelor ani triști» de Mihai Duțescu, apărut la Editura Cartea Românească / 2010, avem tendința de a-l povesti și, mai apoi, de a ne folosi de bisturiul de analiză dedat epicului.

 «acesta este un film simplu/ vechi și zgâriat/ pe care – sunt sigur – îl știu mulţi copii», la modul acesta cinematic va deschide poemul « şi toată bucuria acelor ani trişti » dublul filmul al adultului scindat care recuperează și al vocii care încearcă o repunere în scenă, o reconfigurare a detaliilor emoționale. Forța poemelor lui Mihai Duțescu vine odată cu tenacitatea, acuitatea tehnică cu care acesta știe să-și managerieze instantaneele propriei istorii. Alarma e declanșată însă de această curățenie stilistică, lipsită de orice malformație tropică. Lejeritatea și completitudinea vocii generează un soi de autosuficiență care arogă o implicită familiaritate în raport cu cititorul. Octavian Soviany vorbea la un moment dat despre poezia «omului normal» (referindu-se la textele lui Vlad Moldovan care, spre deosebire de Mihai Duțescu, lansează o pluritate de sisteme expresive, fiecare poem al «blank-ului» -ca o serie de arte poetice- devenind un teritoriu al potențialului emoțional), referindu-se și la această tendință a scriitorului contemporan de a transforma «orice-ul» în resursă poetică. Mihai Duțescu trasează o diagramă clară: copilăria marcată de figura solidă a tatălui și pasele violente între nostalgie și neputința de a mai pune lucrurile în relație.

Fiecare diapozitiv își are calupul său de detalii, autorul reușind să formuleze, la modul autentic, datele acestor realități în fond diferite. Cadrele în care apare figura paternă sunt elemente liant ce justifică dozarea puzzle-ului emoțional cu un soi de permanentă focalizare în spate. Astfel, punctarea emoțional-evenimențială se configurează, în fiecare poem, în jurul unui detaliu, unui ghid, unui indice ce redimensionează istoria vocii : «cu bicicleta asta a mers tatăl meu în vacanța de vară/ vreo 100 de km să o viziteze pe mama- o fată/ pe care o iubea încă din clasa a X-a» («Zgomot neobișnuit ce părea că vine din stradă»). Candoarea unui Brautigan face sens în registrele propuse de autor ce cartografiază cu meticulozitate, în primul (impropriu spus) ciclu, bornele propriei fascinații în raport ce ceea ce s-a întâmplat, ceea ce s-a bucurat de o anumită durată, gratificare afectivă. Asfel, poemul «aș putea să scriu cărți despre pepeni» e un adevărat inventar (ce ne amintește de teribelele rotocoalele discursive din textele lui Vasile Leac) în care poetul, fascinat la modul aproape obsesiv, dar atât de natural, face o scurtă introducere în arta sortării pepenilor : «cunosc totul – de la cum se sortează semințele/ până la cum se alege taraba, în funcție de/ soare (să nu se strice marfa)/ distanța față de camion/ și față de sursa de apă/ văd, vecini sau tot felul de alte lucruri/ inclusiv o analiză a piețelor în care mergea/ pe atunci cel mai bine vânzarea». Tensiunea textelor e generată tocmai de acest potențial de fragilizare, încorsetare, fisurare a mulțumirii. Toată omogenitatea unei lumi ce-și conține legile, lipsa de ostentație a unor personaje / situații vor spori nevoia securității, nevoia permanentizării acestui scut emoțional.

Autorul anunță, își forjează temele fără a sfida în niciun fel legile receptării. Poemul “’82” controlează, astfel, un alt indicator biografic: «am intrat cu Florina/ sora mai mare a lui Adi/ în wc-ul cu hârtii de ziar/ și scaunul de lemn impregnat de urină // m-a luat de mână m-a tras după ea/ ne-am închis înăuntru m-a pupat și/ mi-a zis să-i arăt puța // cronologic/ a fost primul moment intens conștient/ aveam 3 ani și jumătate/ părul lung, tuns rotund cu breton/ ștrampi și papuci de păpușă/ de lac, fără șiret – doar o baretă fină și cataramă/ mamaia îmi pusese în ziua aceea/ fundița albă – pe cea roșie o luam la serbare”. Declarativă și euforică, vocea lirică se bucură de o veritabilă onestitate și faptul că, în cele din urmă, toate vor apărea «ca o trenă/ contorsionată și tristă/ din fața casei vechi cu geamlâc/ cu arcade» nu osifică în niciun fel transparența și lipsa lirismului ce deschid textul.

Statusul nostalgic al eului neschimbat nu va slăbi liniile de tensiune a textelor. Consistența volumului e dată de această racordare lucidă la realitatea (pe care «mulți o cunosc», după cum aflăm dintr-un poem) propriei înțelegeri. În poemul «prima oară», autorul mizează pe aceeași firească detectare a unor elemente ce împământează vocea, asemenea unor stabilizatori chimici, în anumite încordări afective «și în toți anii aceia/ am simțit încontinuu ceva soft pentru cristina/ o fată negricioasă, deșteaptă/ care într-o zi a adus la școală felii/ de ananas proaspăt/ și am mâncat împreună la pauză».

Pe măsură ce vocea se alienează, se autizează, distanțându-se de privirea atentă asupra lucrurilor, textele devin adevărate «colaje/ deformate/ ale unor vârste uitate» («avantajul de a fuma pe balcon»). Ceea ce mutilează e imposibilitatea de a mai percepe lucrurile într-o cheie lejeră din punct de vedere relaţional. Foarte curajoasă și teribil de subtilă această trecere (atât la nivel de conținut, cât și la nivel formal/tehnic) înspre o atitudine în spatele căreia dospesc dependețele/ nepuțiintele în raport cu o realitate brusc ajustată: «și atunci te-am văzut (tu nu m-ai văzut te spălai pe cap/ țineai ochii închişi) o aveai/ de-a dreptul enormă, tată – am început să plâng/ am rupt-o la fugă și n-am mai spus la nimenea// sâmbătă merg cu mama la București/ o duc cu mașina la Dragonul Roșu şi-ți luăm/ haine sa le dăm de pomană/ la toamnă/ când îți facem cele lumești».

Vârful de lance al reorientarii resurselor poetice înspre o încercare de a mai desluși, de a decela ceva în interiorul unui spațiu extenuant este poemul «hybrid#1». Cultivarea unui minim teritoriu identitar pentru omul matur de acum, travaliul acestui construct, imposibilitatea de a mai relua un film într-o realitate ce dizolvă orice instrumentar emoțional își fac loc în nouă poveste: «-subțiorile mele/ ale mele sunt nu ale mele- umerii mei/ sunt ai mei nu sunt/ ai mei- mâinile mele/ ale mele sau nu- ca și/ subțiorile mele subțio/ rile lui mâinile transpirate/ după un meci atunci când eu spălam rufe atunci când/ el spală în curtea liceului atunci când//n/u/nu există întoarcere». Seria poemelor «hybrid», «schiță de crăciun» și «postcard» devin paleativele unui personaj care își resimte propriul demers recuperator ca pe o singură recuzită ce poate declanșa/ suscita.

Există o anumita bucurie a acestui dans în interiorul propriei deteriorări, poetul jonglând între ecourile unei copilării pierdute cu o implicită și declarată distanțare față de personajul care nu mai poate cupla detaliile vieții de acum: «și as mai vrea să adaug că/ deși am fost singur și- ca să zic așa- concentrat/ numai asupra mea/ în tot acel timp/ mi-am adus iarăși aminte de tine/ de anii din urmă/ și nu filmul/ ci asta/ mi se pare cu adevărat sick/ & bizarre». Nedeslușirea unor sensuri, empatizarea cu proprile ecouri, administrarea şi potențarea acestei înstrăinări, suprimarea oricărui insert metaforic orientează textele înspre un regim aproape confesiv, poetul reușind însă să rețină zone-marjă de deschidere prin acele ‘elemente surpriză’ care par a uimi până și acest personaj ce-și trăiește (pentru că «nu are ce face», după cum citim într-un text din «sushi» a lui Adrian Urmanov) și acceptă smerit toate episoadele fastfood-istice, corporatiste. Astfel, creditul si soliditatea stilistică a textelor sunt puternic susținute de un autor care are intuiția mișcările tehnice necesare încă de la debut.

Cosmina Moroșan