Citindu-l pe Ian McEwan

Ian McEwan este unul dintre marii autori britanici ai momentului, fiind inclus de New Work Times în top 50 scriitori britanici de după 1945. Trendul exotic sau discursurile post-coloniale la modă în anii ’90 nu l-au propulsat aşa cum s-a întâmplat cu alţi scriitori, fiind, mai degrabă un scriitor de anduranţă, care a reuşit şi reuşeşte încă să propună arhitecturi narative dintre cele mai complexe: a îndrăznit, spre exemplu, să se documenteze pentru romanul Sâmbătă (în care personajul principal este un neurochirurg) făcându-şi ucenicia (de scriitor) în sala de operaţie alături de un medic veritabil*. Este puţin diferit de scriitorii britanici contemporani – nu are umorul (uneori trist), ironia (de multe ori a unui idealist dezamăgit) sau jocurile cu specii/graniţe literare ale lui Barnes, nici exotismul lui Rushdie, nici nu scrie pentru amuzamentul lumii academice cum o face Lodge şi rămâne, în general, enervant de serios şi grav pentru perioada asta postmodernă pe care unii (alţii) o văd atât de light.

Aproape că te enervează controlul perfect al naraţiunii sale: nu ratează niciun capitol, nu îşi permite să deraieze, nu scrie din inerţie. Nu pot să spun că a găsit un stil şi o reţetă miraculoasă pe care să le aplice în fiecare roman şi lucrul acesta mă bucură pentru că scapă de redundanţa stilistică şi/sau de atmosferă (atât de previzibilă în cazul altor scriitori), are însă, chiar şi fără o poţiune magică, succes la public, cât şi la critică, primind numeroase premii printre care Man Booker Prize (oferit cam târziu pentru romanul Amsterdam) sau Whitbread Book Award. Pentru cei care nu l-au citit (încă), probabil este cunoscut indirect prin adaptările cinematografice după romane ca Grădina de ciment, Durabila Iubire, Inocentul sau poate cea mai cunoscută adaptare cinematografică: Atonement (Ispăşire).

În scriitura lui McEwan găseşti de toate: thriller psihologic, discursuri despre ficţiune şi adevăr, probleme legate de morală, scientism, psihologie, ecologism (?). În ultimul său roman, Solar, apărut în martie 2010 (probabil va fi tradus şi la noi cât de curând) Ian McEwan atinge problema încălzirii globale (sau vorbeşte despre încălzirea globală, spun mulţi critici din afară). Nu am reuşit încă să citesc Solar, dar reacţiile criticii de specialitate din afară sunt împărţite: americanii spun că este un semi-eşec, unii britanici de asemenea, alţii (mai degrabă britanici) spun că ceilalţi se înşală şi că îl citesc superficial pe McEwan (recunoaşteţi probabil jocul de ping-pong specific criticii de pretutindeni) – eu mai aştept, dar mărturisesc că nu mi-l imaginez pe McEwan producând un spam literar, nici nu cred că este un roman de propagandă despre încălzirea globală (un roman ideologic prin excelenţă) pentru că e totuşi un roman şi e o ficţiune, aşa cum precizează şi Ian McEwan într-un interviu în The Guardian din 6 martie 2010**.

Dacă scriitorul britanic ar putea fi perceput ca un scriitor de propagandă sau un convertit în acceptarea literaturii angajate, în anii ’70-’80 McEwan era văzut ca un scriitor violent, obscen, care dorea în primul rând să şocheze (de aici şi apelativul Ian McAbre), dar cruzimea sa şi atacul împotriva tabuurilor erau susţinute de o proză foarte stabilă, uneori cu aluzii intertextuale, trecute cu vederea de criticii care vedeau exclusiv sexualitatea deviantă, atmosfera violentă etc. Zonele mai puţin ortodoxe atinse în prozele de început l-au propulsat în atenţia opiniei publice care a reacţionat uneori foarte puritan la povestiri ca: First Love, Last Rites, aceeaşi reacţie fiind provocată şi de romanul Grădina de ciment sau de Mângâieri străine prin intermediul cărora McEwan îşi propusese să bruscheze orizontul de lectură al cititorului britanic puţin cam blazat la acea vreme.

Romanele lui Ian McEwan sunt construite în jurul unor personaje care se întâlnesc/regăsesc în cele mai complicate situaţii, fiind nevoite să facă alegeri greşite, să dea probe de laşitate (mai degrabă), să nu fie eroi, ci oameni imperfecţi, defecţi, uzaţi – într-un tablou al umanităţii pe orizontală, pentru că accesul la vreo instanţă divină este suspendat în scriitura lui Ian McEwan. Totul se întâmplă într-o lume coruptă (de umanitate), singura disponibilă, fără posibilitatea exilului şi fără o ispăşire totală şi în niciun caz colectivă.

Este dificil de vorbit despre interpretare la McEwan, putând fi vorba, la un prim nivel, de o corupere a cititorului care devine un participant pasiv la lumea ficţională, ale cărei coordonate se modifică constant. În al doilea rând, poţi vorbi despre punţile intertextuale din romanele sale, despre arhitectura narativă, despre complexitatea discursului narativ din romanele de maturitate, de stilul foarte precis sau de cameleonismul lui McEwan în scriitură etc.

Când vine vorba de scriitura lui McEwan nu poţi avea certitudini decât la sfârşitul romanului sau poate nici atunci. Dacă ar trebuie să vorbesc totuşi despre o posibilă reţetă scriitoricească în romanele sale aş alege-o pe cea a devoalării treptate sau neaşteptate a unui secret sau a unor elemente care rămân necunoscute în naraţiune. În Ispăşire, secretul (cunoaşterea unor aspecte pe care ceilalţi nu le ştiu, chiar dacă interpretarea sau siguranţa mărturiei este eronată) declanşează lupta pentru individualitate şi conştiinţă şi duce înspre o pierdere a inocenţei, aspect dezvoltat şi în romanul Inocentul: „Aşadar, posedă ceva ce nu au ceilalţi, are un secret al lui, iar acesta este începutul individualităţii, al conştiinţei de sine” (Inocentul, Polirom, Iași, 2004, p. 63). O altă temă la fel de natural inclusă în scriitura lui McEwan este cea a sexualităţii, în romane precum Grădina de ciment, Pe plaja Chesil sau Mângâieri străine. În ultimul roman publicat la noi, Pe plaja Chesil, McEwan continuă cumva povestea şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, prezentând noaptea nunţii şi stângăcia mirilor care ajung să rateze actul sexual. Punct în care încep dinamitarea relaţiei şi reproşurile interminabile dintre cei doi. Romanul Pe plaja Chesil este plasat într-o perioadă istorică în care tabuurile îi împiedicau pe cei mai mulţi să comunice deschis cu partenerul, de unde şi reacţia amuzată a cititorului atunci când vine vorba despre naivitatea personajelor. Tema sexualităţii într-o viziune la fel de incomodă este atinsă şi în romanul Grădina de ciment care este însă mult mai reuşit din punct de vedere compoziţional – într-o scriitură neutră, o perspectivă a unei camere de filmat impersonală îl provoacă (manipulează) pe cititor să ofere o viziune (sau chiar o judecată) subiectivă. Trebuie reţinut faptul că punctul de vedere aparţine unui singur personaj – iar un univers ficţional alcătuit dintr-o singură perspectivă internă trebuie privit cu neîncredere. În aceeaşi categorie a romanelor claustrate cumva de obsesii, minimaliste mai degrabă ca scriitură, poate fi inclus şi romanul Mângâieri străine, guvernat de fantasme şi de vinovăţia unanimă a personajelor. Aceste romane sunt însă mai puţin reuşite ca arhitectură narativă, structura romanelor este minimalistă, fără modificări sesizabile în discurs, cu personaje fragile. În categoria romanelor de trecere şi de consolidare a discursului narativ ar intra, spre exemplu, Câini negri, în care se conturează şi un substrat social-politic. Aici, Jeremy, naratorul, ajunge după prezentarea banală a unor evenimente autobiografice să caute o modalitate prin intermediul căreia să înţeleagă alegerile altor indivizi (ale socrilor săi) şi cauza despărţirii lor, pentru a afla în final că versiunile celor doi sunt atât de diferite încât un consens este imposibil – adevărul fictiv sau ficţional devine varianta oficială a realităţii (fiecăruia) – singura problemă este că adevărurile de acest fel sunt atât de numeroase şi majoritatea nu se întâlnesc, mai ales atunci când este vorba de sentimente negative (versiunea fericirii este aceeaşi, suferinţa şi nefericirile diferă – parcă asta spunea şi Tolstoi la începutul romanului Anna Karenina, sper să nu-l plagiez). Discuţia mai amplă despe realitate/ficţiune se propagă şi asupra istoriei recente a Europei din secolul al XX-lea, câinii negri ajung să reprezinte frica şi depresiile lui June, personajul atacat de doi câini negri, fără să fie rănită de aceştia – care trece doar prin teama unui atac virtual -, iar la nivel mai general ajung să reprezinte urmele unui trecut care bântuie Europa, care nu reuşeşte să mai rănească fizic dar care mai provoacă teamă: „ ne vor hărţui într-o altă zi, undeva în Europa” (Câini negri, Polirom, Iași, 2006, p. 226).

Cât despre secolul al XXI-lea, Ian McEwan vorbeşte într-un interviu din 15 septembrie 2001 din The Guardian*** despre un eşec al imaginaţiei empatice care ajunge să provoace un dezastru în interiorul umanităţii. Sâmbătă, romanul publicat în 2005 conţine şi un discurs politic care aparţine unui cetăţean comun al lumii, un neurochirurg. Deşi evenimentele politice decivise ale secolului al XXI-lea (9/11, invazia din Irak) sunt atinse în roman, rămân totuşi puncte de referinţă secundare, atenţia cade asupra vieţii de familie, a programului zilnic sau a banalităţii cotidiene. Un tablou destul de neinteresant se poate transforma decisiv în câteva secunde (în stilul lui McEwan), atunci când un pacient nemulţumit ajunge să ameninţe familia neurochirurgului Perowne, creând o senzaţie puternică de irupere a unui factor perturbator iraţional (aşa cum se întâmplase şi în urma atacului care provoacă teamă şi o paranoia generală). Romanul este mult mai complex, fiind şi unul dintre romanele care, adiacent, atinge poate cel mai mult zona autobiografică (de la acea dată din viaţa scriitorului) reprezentând totodată un manifest literar legat de modul în care Ian McEwan însuşi percepe actul scrierii (pentru această direcţie de lectură, înlocuiţi cuvântul neurochirurg cu scriitor şi citiţi romanul). Într-o eventuală hartă a scriiturii lui McEwan, câteva romane au propus o schimbare de direcţie şi o consolidare a poziţiei lui McEwan ca scriitor în ultima decadă: Amsterdam, Sâmbătă şi Ispăşire.

Revenind însă la perioada de început a scriiturii lui McEwan, unul dintre romanele prin care s-a manifestat vizibil modificarea discursului narativ a fost Copilul furat în care se prezintă în linii mari povestea răpirii unei fetiţe de 5 ani şi lungul drum al absenţei pe care părinţii ei trebuie să-l parcugă. O poveste în linii şi mai generale despre pierdere şi despre o temporalitate nefuncţională, despre un timp absent din istoria umanităţii în care fiinţele dispărute nu mai îmbătrânesc, dar care sunt totuşi incluse în vieţile celorlalţi ca fantome. Tensiunea, frica şi disperarea care urmează răpirii sunt superb descrise de McEwan: „Ceasul, energic asemenea unei inimi, respecta un condiţional permanent: ea ar desena, ar începe să citească, ar pierde un dinte de lapte”, (Copilul furat, Polirom, Iași, 2005, p. 6). E romanul în care McEwan începe să ofere o consistenţă personajelor sale, personajele-schiţă din Grădina de ciment sau din Mângâieri străine, universul claustrat, minimalist, sau căutarea excentricului ca decor narativ (din First Love, Last Rites) sunt înlocuite cu o naraţiune densă, matură.

În Copilul furat, tensiunea stă în mod cert în naraţiune, în construcţia fragilă a spaimei şi a vinei, într-o proză aproape poetică de multe ori: „Fiecare stătea ghemuit peste propria sa pierdere, lăsând loc resentimentelor nerostite să crească” (Ibid, p. 32) Timpul şi spaţiul devin nişte iluzii minunate şi complicate pentru a suplini pierderea. Şi tot despre timp este vorba când este descrisă lentoarea individului în momentele de panică, şi atunci când tatăl alcătuieşte istoria posibilă (fictivă) a unui copil invizibil sau când vorbeşte despre timpul interzis al celor dispăruţi, despre viaţa imaginativă la care aceştia sunt supuşi atunci când revin în memorie. Aceast palier al vieţii imaginative va fi dezvoltat şi în romanul Ispăşire, poate cel mai complex roman al lui Ian McEwan în care simpla rearanjare a formulei temporale ar fi putut salva personajele, dar lucrul acesta nu mai are loc în realitate, aşa cum se întâmplă şi în Copilul furat unde secundele de neatenţie vor dicta o pierdere care va persista ani de zile. În romanul Ispăşire există, de asemenea, pierderi, suprainterpretări, vederi trunchiate sau viciate, destine ficţionalizate care îţi promit, până la un anumit punct, un happy-end, pentru ca finalul definitiv, care iese din registrul de până atunci, apelând la un meta-discurs, să distrugă tot. Ispăşire este un roman complicat, o matrioşka monstruoasă care trebuie manevrată cu atenţie, un roman care promovează atenţia pentru orice detaliu nesemnificativ când vine vorba de interpretare, într-un maraton al empatiei sau al amăgirii pentru cititor. Include şi o minunată poveste de dragoste, şi un palier excepţional din punct de vedere istoric (debarcarea de la Dunkerque), şi probleme legate de etică a scriiturii şi a lecturii, de ficţiune, un roman care îţi prezintă culpa şi în care indivizii vinovaţi ajung să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi, un roman care se deconstruieşte singur în final, prin uitare – când totul va fi pus în roman, oamenii reali vor deveni personaje şi povestea lor va deveni versiunea oficială a realităţii – cititorul asistă însă la această deturnare a adevărului (participă cumva la crima lui Briony, ca martor tăcut) şi ispăşirea, chiar şi pentru participantul pasiv, este imposibilă. Restul încercărilor propun o expiere de fiecare dată parţială.

Un alt roman la fel de important în cariera lui McEwan şi foarte reuşit când vine vorba de manipulare şi adevăr (depăşind discursul binar raţional-iraţional, credinţă-ateism, care mai este atins şi în alte romane) este Durabila iubire. Ca scriitură, acesta propune o cursă spectaculoasă în care afli iniţial cum una dintre cele mai banale zile se poate transforma într-un eveniment decisiv pentru un individ nevoit să treacă printr-o probă de… laşitate, spre exemplu. V-am avertizat că personajele lui McEwan nu reuşesc să fie eroi pentru că minusurile naturii umane îi cam faultează, direct sau indirect. Pentru că fiecare suflet sensibil ţine să dea o mână de ajutor, lumea ar putea deveni mai bună, deşi această concluzie nu rezultă foarte des într-o ecuaţie în care există întotdeauna un rest, o perspectivă care nu a fost luată în calcul. Un băieţel, Harry, rămâne izolat într-un balon şi mai mulţi bărbaţi, viitori eroi, încearcă să-l salveze pentru a ajunge din nou la vechile dileme: eu sal el, noi sau el, egoism sau altruism? Scena de la începutul acestui roman este poate unul dintre cele mai reuşite începuturi din romanele lui McEwan, foarte greu de uitat, pentru că ajunge să te bântuie atunci când termini romanul – atunci când re-asamblezi povestea cu toate informaţiile pe care le mai primeşti. În scriitura lui McEwan chiar şi atunci când s-ar putea să te deranjeze manipularea la care eşti supus de autor (da, scriitorii ne manipulează) nu poţi să nu fii fascinat. Scena propriu-zisă are ceva în plus faţă de un film foarte reuşit, are ca suport lentoarea cuvintelor şi jocul atent cu detalii, senzaţii fizice, mirosuri, gânduri nerostite, plus o menţinere constantă a tensiunii narative. Unul dintre salvatori încearcă să-l salveze pe băieţel şi rămâne atârnat de balon, iar ceilalţi îi dau drumul. Urmează scuzele, regretele fiecăruia şi o moarte – nu spun a cui (să menţinem totuşi tensiunea) şi ulterior multe modificări ale motivele sau cauzelor anterioare – chiar şi eroi pot ajunge în final să fie percepuţi ca egoişti şi laşi. Naraţiunea trece de la o extremă la alta: totul este de un calm nelumesc, pentru ca în secunda următoare totul să se prăbuşească; perspectivele multiple, problemele legate de emotivitate, raţiune sau credinţă personală se transformă într-o poveste ciudată de urmărire şi hărţuire. Ideea care bântuie romanele lui McEwan legată de ispăşire e prezentă şi în acest roman: nu există ispăşire individuală printr-o singură perspectivă obiectivă, unanim acceptată, împăcarea este întotdeauna subiectivă şi parţială. Romanul se transformă într-un thriller psihologic impecabil, fiind probabil cel mai reuşit roman-thriller al lui McEwan. Fiecare dintre actorii principali (Clarissa, Joe şi Jed Parry) îl proiectează pe celălalt, la un moment dat, ca pe o invenţie, fiecare are perspectiva lui distorsionată subiectiv – iar cititorului îi va fi greu să fie de partea cuiva până în finalul acestei poveşti. Efectul coroziv al naraţiunii lui  Ian McEwan e bine dozat în fiecare roman, în nicio zonă în care te-ai afla, virtual vorbind, fie cititor-empatic, spectator sau cititor-spectator, nu eşti în siguranţă.

Cât despre eventualele puncte slabe, specializarea temporară a lui Ian McEwan într-un anumit domeniu şi lucrul în naraţiune cu termeni specifici (din medicină sau din alte ştiinţe exacte) s-ar putea să deranjeze cititorul obişnuit cu reţete mai simple, fără atâtea detalii inutile. Există întotdeauna un timp improbabil pentru a face judecăţi de valoare şi pentru a convinge un cititor că aprecierea criticilor, numeroasele premii sau chiar topurile New York Times au valoare  pentru el.

Cât despre succesul la public, cred că Ian McEwan nu este adorat de cititori (aşa cum se întâmplă cu alţi scriitori) şi nici nu reuşeşte să fascineze privirile inocente – relaţia cu autorul e frustrantă (în sensul cel mai bun al cuvântului, ca provocare permanentă), dificilă şi uneori cathartică. Mai mult, scriitorul britanic refuză să îţi ofere povestea frumoasă pe care ţi-o doreşti sau finalul fericit la care totuşi sperai. Pe de altă parte, face o mişcare foarte inteligentă şi nu ţine partea personajelor sale, nu alege judecăţi facile pe care să le disperseze în naraţiune, el construieşte foarte abil un univers ficţional incert în care interpretările aparţin cititorului, uneori chiar şi concluziile. E rândul tău. Tu ce crezi?

*  Informaţiile despre viaţa lui Ian McEwan, şcolile pe care le-a urmat etc. sunt uşor de aflat. Nu am să dezvolt prea mult aceast aspect din lipsă de caractere. Îmi ofer scuzele de rigoare şi vă invit pe Wiki sau pe site-ul oficial al scriitorului: www.ianmcewan.com.

** Nicholas Wroe. ‘Ian McEwan: „It’s good to get your hands dirty a bit”.’ The Guardian, din 6 martie 2010 (accesat în 17 noiembrie 2010): McEwan says that although Solar may be about climate change, we shouldn’t forget that it is a novel. „The best way to tell people about climate change is through non-fiction. There’s a vast literature of outstanding writing on the subject…”.

*** Ian McEwan, `Only love and then oblivion. Love was all they had to set   against their murderers`, http://www.guardian.co.uk/world/2001/sep/15/september11.politicsphilosophyandsociety2, The Guardian, din 15 noiembrie 2010 (accesat în 17 noiembrie 2010).

Lavinia Rogojină

Lavinia Rogojină

Articole similare

Viața e a mea sau tutorial despre cum o reiei în posesie

Viața e a mea sau tutorial despre cum o reiei în posesie

Death of the future, birth of queerness

Death of the future, birth of queerness

Pământului bun puțină apă îi trebuie

Pământului bun puțină apă îi trebuie

Piața „dosită” a Năsăudului. Târgul de joi

Piața „dosită” a Năsăudului. Târgul de joi