Toţi sunt îngrijoraţi de soarta rinocerilor… @ v. leac

Toţi sunt îngrijoraţi de soarta rinocerilor, dar şi păduchii laţi sunt pe cale de dispariţie

Eşti blocat în maşină cu rudele logodnicei părăsite în faţa altarului de fratele tău? Vorbeşti la telefon cu mama câteva zile după ce ai fugit cu bărbatul care te-a părăsit în faţa altarului? Îţi doreşti să fii o pisică moartă sau o brichetă pierdută/ o brichetă simplă cum erau pe vremuri/ cu un corp verde mat (sora unui copil de mingi, p.33)? Eşti acasă, suferi de migrene şi alte disperări mistice (pentru tine, micuţă afurisită, p.66) şi Toţi sînt îngrijoraţi? Editura TracusArte are soluţia potrivită pentru tine: ultimul volum de poezie al lui V. Leac (Toţi sînt îngrijoraţi, V. Leac, Editura TracusArte, Bucureşti, 2010).

Nu întâmplător se pretează acest volum unui bizar anunţ publicitar într-o campanie distorsionată de self-help, care se adresează alienaţilor de tot soiul (vezi însinguraţii, vezi înstrăinaţii de realitate), iar asta datorită predilecţiei pentru singurătatea adiacentă unui real prefabricat din poemele lui Leac. Această miză este întărită de presupunerea că după viaţă nu există nimic/ doar acest obiect. (S. ascultă o poveste, p. 26), întrebuinţarea unui aspect formal al obiectificării imaginarului poetic reliefând un construct care se revendică în modul cel mai firesc şi debordant din materialitatea, dar şi lipsa de concreteţe a ceea ce numim generic real. Desigur, această singurătate atroce este voit şi abil mascată de ingenuitatea ludică şi o pretinsa libertate histrionică a poetului, însă sub toate aceste minunate volute discursive, realitatea, fie ea referenţială sau livrescă, devine din ce în ce mai indisponibilă. Sub această interfaţă deja probată a monologului interior se resimte tensiunea spartă a vidului care ameninţă să încorporeze cu totul viaţa cotidiană şi oboseala datorată persiflării/cosmetizării acestui absurd – .ieri m-am simţit ca un ambalaj abandonat într-un gard viu; (e foarte atent la tot ce spune S., p.11). Oricât de paradoxal ar putea părea, relaţia cu cititorul devine în acest volum mai făţişă din această cauză, acesta începe să conteze mai mult pentru autor, nu în sensul unei modelări a poeziei în funcţie de el, ci printr-o împărtăşită nevoie de refugiere a ambelor instanţe, exigenţă de la care volumele anterioare se sustrăgeau prin autosuficienţa poemelor, prin siguranţa cu care Leac jongla cu emoţii total desentimentalizate. Cele trei cicluri de poeme ale volumului, între noi, no signal şi hei, stranger!, sunt marcate de o necesitate imperioasă a comunicării. Leac scrie pentru doi, trei astronauţi uşor distraţi, în care abia mai pîlpîie viaţa, iar dacă vreunul dintre cititori s-ar putea ipostazia în această instanţă, atunci dialogul dintre el şi autor ar putea fi posibil. Întrucât de mistificare tropică nu mai poate fi vorba la Leac de câteva volume încoace (coerenţa eminamente lirică e abandonată odată cu Apocrifele lui Gengis Khan şi Sera cu bozii), coerenţa filmică din seymour: sonată pentru cornet de hârtie şi Dicţionar de vise e pasabilă şi în cazul acestui volum, însă efectul este unul hibrid, conferind cititorului senzaţia că urmăreşte o succesiune de spoturi publicitare, în pofida narativităţii care, precum în volumele precedente, rămâne un resort indispensabil al poeziei lui Leac. Însă orientarea epică şi familiaritea aferentă poeziei confesive care se susţine prin intermediul acestui filon, reclamă mai mult ca oricând un „partener de conversaţie”. Cei obişnuiţi cu happening-urile poetului, fermecătoare în sine, vor remarca că dincolo de spectacolul de dragul jocului şi al interpretării, sunt vizaţi şi ei de undeva de foarte departe. Leac pare a-şi licita viaţa la o emisiune de teleshopping pentru ca acela care o procură să îi confere o orientare.

Pretextul unei identităţi de împrumut nu mai funcţionează, acesta este pulverizat în asemenea măsură încât în spatele lui S. abia dacă mai este detectabil Seymour din sonată pentru cornet de hârtie, acesta fiind substituit de macheta unei vieţi care s-a desfăşurat sau s-ar fi putut desfăşura sub auspiciile unor emoţii, din care nu mai rămân decât urme vagi ale unor relaţii, poveşti, amintiri, poeme, însă a căror coordonate de desfăşurare sunt înregistrate cu precizie în poeme precum ce s-a mai întamplat în apartamentul lui S., strada lui S., S. face o anchetă, agenda lui S. Însă tocmai aceste rămăşiţe, fragmente din alte vieţi (ce s-a mai întâmplat în apartamentul lui S., p.15) sunt cele care conferă volumului acea teribilă tristeţe aferentă sentimentului de a nu fi nimic, deşi ar putea fi orice, căci despre noi nu se poate spune mare lucru/ scheletul de somon din coşul de gunoi ar putea face carieră/ dar ce schelet face carieră te întrebi/ noi ştim câteva care au făcut (la mine, p.17), chiar în pofida efectului de centrifugă întreţinut de suprapunerea filtrelor şi a interfeţelor, fireşte că nu e vorba de mine/ e vorba de/ povestea ventilatorului uitat în debara (Ibid.). Acest subtil delir identitar e potenţat de un spaţiu unde referinţele livreşti îşi pierd acoperirea, ele rămânând nişte simpli indicatori pentru rătăciţii care ar vrea să găsească o semnificaţie în uniformitatea reflexă care însoţeşte fiecare gest, situaţie – inclusiv sinuciderea (o după-amiază perfectă, dar şi excelentele bilete de sinucigaş, fără conotaţii livreşti depistabile în cazul acesta). Totuşi, deşi trimiterile, fie ele explicite ori neexplicite, de la cele menţionate mai sus, la cele din ce scria pe mănuşa de baseball a băiatului cu păru roşu – mănuşa de la mâna stângă. vă mai aduceţi aminte de el? sau restaurante de situaţie, ar putea construi, după cum spuneam, iluzia unor repere, adevăratul deliciu al degustătorilor de Salinger, la fel de avizi ca şi Leac, va fi constituit de atmosfera, tonul, tipicul de adresare din ultimul ciclu al volumului, hei, stranger!.

Autorul dovedeşte că poezia sa e, din fericire, pliabilă pe o sumedenie de tipuri de percepţie, astfel încât toate dedesubturile despre care am vorbit până acum pot fi considerate inadecvate de către anumiţi cititori, pentru care nicio formă de gravitate nu poate fi asociată cu Leac, însă această dimensiune te pândeşte mereu de după perdea. O perdea minunată, întrucât precum se întâmplă la Gombrowicz, esenţialul e învăluit într-o sinceritate care ţine de formă, stil şi tehnică fără cusur. Categoric, rafinamentul tehnic al poetului controlat, ironic, subtil e un atribut care nu poate fi contestat, iar profunzimea gourmet nu trebuie, în orice caz, gustată de toată lumea, căci oricum e servită cu porţia.

Oana Furdea

Articole similare

Ioana Barbu – The Subaltern in Mary Shelley’s Frankenstein

Ioana Barbu – The Subaltern in Mary Shelley’s Frankenstein

Denisa Bolba – Terapie în cămară: vicii estetice, suprasaturație și o criză ficțională

Denisa Bolba – Terapie în cămară: vicii estetice, suprasaturație și o criză ficțională

Robert Trașcu – Poeme

Robert Trașcu – Poeme

Raluca Panait – Doliu și precaritate multispecii

Raluca Panait – Doliu și precaritate multispecii

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.