Cronici | Literatură

Despre fascinaţia „poveştilor în carouri” @ Doina Ruşti

Diana Mărculescu12 ianuarie 2011

Doina Ruşti, Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti, Polirom, 2010.

Povestea noastră va începe simplu: au fost, cândva, câţiva visători. Unii dintre ei în The Dreamers, filmul lui Bertolucci din 2003, unde americanul sosit la Paris pentru a învăţa parcă, dincolo de orice altceva, un art de vivre la limita ficţiunii, invitat la cină în casa recenţilor săi prieteni, îşi va scuza neatenţia faţă de discursul gazdei apelând la un artificiu cât se poate de reuşit. Nu este vorba de o rupere de context, cu atât mai puţin de o sustragere temporal-discursivă, întrucât însuşi spaţiul care îi conţine şi simetriile proaspăt întrevăzute între personaje nu fac decât să se reducă la jocul (absurd, la o primă vedere, coerentizat însă pe măsură ce explicaţia înaintează) dintre o brichetă şi carourile verzi ale unei feţe de masă. Ori dacă forţa asimilatoare a acestora din urmă se va fi arătat, cu atâta acurateţe, încă de aici (simulând o ficţionalizare de lume, aspirând personaje) premisele noilor visători – ale celor bucureşteni,  despre care vom vorbi în cele ce urmează – vor fi fost deja ca şi fixate. Atâta doar că decorul se schimbă: carourile devin roşii, iar faţa de masă se transformă în cămaşă.

Puţin mai realist vorbind, despre Cămaşa în carouri trebuie spus că este, înainte de toate, un volum înşelător. Un volum ce se prezintă sub forma unei culegeri de ’întâmplări din Bucureşti’, dar care se ţese cu conştiinciozitate (şi la intervale regulate) în jurul aceloraşi intrigi coagulante. Nu-i vorbă, Cămaşa în carouri e departe de a se alcătui, propriu-zis, ca roman. I-ar lipsi, într-un fel, acea coeziune necesară, sau poate, pur şi simplu, intenţionalitatea. Însă, vrând nevrând, în parte datorită consistenţei (şi încă de la început ghicitei repetitivităţi a) personajelor, în parte datorită fabulosului, conturat cu precizie şi deschis ritmic în faliile de real ale textelor şi, nu în ultimul rând, datorită unei anumite confortabilizări a lecturii, această ipoteză apare.

Cititorul va observa, de altfel, că toată acea familiaritate resimţită de la o istorisire la alta şi, ceva mai interiorizat, de la un plan la altul (pentru că povestirile Doinei Ruşti nu se vor desfăşura niciodată liniar, nici după o cronologie stabilită de obişnuinţă) va fi articulată în tocmai acele puncte nodale de care aminteam. Puncte nodale şi, nu de puţine ori, tensionale, căci dincolo de reactualizarea unor formaţiuni narative deja utilizate, vor fi şi cele responsabile de noile valuri de ficţionalizare. Iar trecerile de la realitate la ficţiune se vor produce cu aceeaşi uşurinţă cu care ecoul unui nume – a numelui acelui singur bărbat la care [cineva, o voce care tăia în două lumea[1]] visa şi pe care îl strigase de nenumărate ori, pe care-l scrisese fără grabă…[2] – se va fi infiltrat în Rapsodia română, cântată de Ceasul de la Universitate, spărgând temporalitatea şi strecurându-se în intimităţile interzise ale milioanelor de potenţiali ascultători.

Însă glisările spaţio-temporale, aşa cum se arată ele în fiecare prim-plan al corpurilor (şi când spunem corpuri ne referim exclusiv la o sferă obiectuală, atât de bine accentuată în coloratura volumului), apoi căderile subite şi nu întru totul lipsite de o anumită doză de brutalitate, suferite de personaje, vor fi departe de a se opri aici. Pentru că dacă ecoul ciobit al numelui ciripitor şi banal[3], sau întrezărirea fantomatică a unei la fel de călătoare cămăşi în carouri puteau trece ca simple artefacte infiltrate, nu se ştie cum, în poveşti paralele, transferul survenit în cazul personajelor, se va arăta cu totul destabilizator. Vor fi suflete blocate în trupuri străine, ţinute la distanţă prin sute de ani, obligate să trăiască (şi să încurce, şi să desfacă) poveştile de dragoste ale altora, să se caute prin locuri şi amintiri vag-familiare, să schimbe tiparul şi, mai mult decât atât, să facă aceste incursiuni la nesfârşit, într-un soi de prezent extins, unde contactul cu lumea de origine va juca numai rolul pasului de avânt, necesar pentru a reformula, nedeterminat, aruncarea.

Nu vom încerca, totuşi, să dezlegăm încâlceala produsă prin chiar corpul acelei ţesături cadrilate. Nu ne vom răspunde nici la întrebarea dacă magia ţine de un ceas, de o cameră de filmat, de mesajul scris cu marker pe soclul unei statui sau, mai degrabă, de amintirile toropitoare ale unui câine zăpăcit. Ştim însă că peste tot, printre aceste şiruri, prăfoasă şi neştiută de nimeni, era o cămaşă în carouri, în fibrele căreia colcăiau milioane de suflete pâlpâitoare.[4] Şi mai ştim şi că-n spatele ei, şi odată cu aceasta, în spatele scriiturii, dincolo de aburii vanilaţi, mai persista un mic damf, venit dintr-o carne străină, un miros de busuioc şi de ploaie.[5]

Diana Mărculescu

[2] Experimentul lui Leonard, p. 83.

[3] Ibid., p. 79.

[4] Deznodământul unei zile de iulie, p. 190.

[5] Cămaşa în carouri, p. 20.