Goldmine (Bogdan) | Rubrici

[1983] Interviu Mircea Ivănescu – “Poezia majoră îşi creează propria ei semnificaţie” [goldmine]

Echinox27 februarie 2011

Mircea Ivănescu: Înainte de a încerca răspunsurile la întrebările pe care aţi avut amabilitatea să mi le adresaţi (şi, firesc, mulţumindu-vă profund pentru onoarea pe care mi-o faceţi astfel), aş vrea să-mi cer iertare colegului dvs., Artur Şofalvi, care s-a mai străduit acum o vreme să mă facă să emit asemenea răspunsuri – şi faţă de care am o datorie încă nerăscumpărată. (Textul pe care domnia sa l-a obţinut cu acel prilej a fost după aceea reţinut de mine, din scrupule, fără îndoială nejustificate astfel decât prin orgoliul meu fals înţeles, şi – deşi mi-am dat seama că i-am prilejuit în felul acesta necazuri redacţionale – nu am mai fost în măsură să i-l repet – mult mai mult din inerţie decât din alte motive). Aş dori ca tânărul poet – şi să pot adăuga şi prieten al meu – să considere actualele emisii drept un – tardiv – răspuns şi pentru strădaniile de atunci ale sale.

/

Lucian Ştefănescu: Ce înseamnă pentru dumneavoastră singurătatea?

M. I.: O experienţă de viaţă (îndelungată în cazul meu, prin forţa împrejurărilor – chiar dacă de multe ori, şi ea greşit înţeleasă) mă face să cred că sunt unele stări, personale sau nu, despre care nu se poate (nu trebuie?) vorbit. De altminteri, de la poeţii simbolişti încoace, cel care vorbeşte despre propria singurătate – altfel decât, poate, ca motiv poetic – pare suspect – şi cenzurabil (pentru că, ştiţi şi dvs., “nu trebuie să faci remarci personale”). Pe de altă parte, un “motiv poetic” poate fi şi altceva decât un motiv personal? Oricum, singurătatea, indiferent de părerea despre ea a unuia sau altuia din cei interesaţi – adică, eventual afectaţi de ea are un anume fel al ei de a se impune, chiar în cele mai improbabile situaţii (circula pe vremea copilariei mele un roman, despre care nu ştiu nimic altceva decât că mă făcea să bănuiesc numele autoarei, şi care, în versiunea franceză, se numea Solitude en commun), după cum îşi are modurile ei de a se zădărnici – s-ar spune la modul cel mai ironic cu putinţă. (E cazul celebru al marelui poet romantic, cel care la deşteptarea dintr-un somn reparator de după amiază în care avusese Viziunea, – pe care şi începuse să o transcrie câştigându-şi astfel un temei de nemurire în istoria poeziei – a fost pe neaşteptate tulburat de “o persoana (venită) cu treburi la Portlock” şi, această persoană angajându-l, cum se spune, în conversaţie, i-a ruinat pentru totdeauna lucrarea poetică. Fără să vreau să încerc să fac paralelisme, mă pot şi eu lăuda cu multe – prea multe – împrejurări în care propriile mele încercări de a-mi menaja solitudinea, propice sau nu unor asemenea strădanii, mi-au fost spulberate de bunăvoinţa sau dimpotriva ironia manifestată şi vocală – şi gestulă – a unor relaţii cu treburi, cunoştiţe sau a unor total necunoscuţi. E drept că modul de organizare al activitaţii mele profesionale în domeniul literaturii (dacă se poate folosi o asemenea barbară formulă – dar văd că se vorbeşte de “profesionalismul” celui care se intitulează poet) mă face să-mi pretind (sau clamez?) singurătatea (necesară, cel puţin scrierii fizice) în locuri publice… E, deci, numai vina mea.

Pe de altă parte, n-aş vrea să se creadă că îmi aleg o asemenea stare ca instrument. După cum, pe de, încă, altă parte, repet că nici nu ştiu dacă, în ce mă priveşte, există sau nu singurătate adevărată – sau numai poza odată în momentul respective al eventualei experimentări – ci doar înţeleasă în retrospectivă – şi atunci, fireşte, poate fi construită, după interesele, încă o dată, pozei personale.

/

L. Ş.: Se vorbeşte (în ultimul timp tot mai mult) despre Sibiu ca oraş al jazzului. În ce măsură se poate vorbi despre Sibiu ca oraş al poeziei?

M. I.: Nu ştiu exact care sunt temeiurile pentru care s-ar aplica un asemenea blazon Sibiului. Preocupările, probabil vârsta, şi pur şi simplu viaţa mea m-au îndepărtat de eventualul – şi foarte juvenilul – meu interes faţă de muzica de acest fel. Îmi amintesc că revista Transilvania, la care lucrez, a avut, timp de câţiva ani, o rubrica permanentă de jazz (al cărei apariţie a fost întreruptă, după câte ştiu eu, nu din iniţiativă sau la dorinţa revistei). Ştiu, fireşte, şi că există un festival anual de acest fel la Sibiu, dar nu am avut niciodată privilegiul de a fi invitat – şi posibilitatea de a-mi procura personal bilete ar implica forţe sufleteşti şi trupeşti care, acum, nu-mi stau la îndemână.

Despre Sibiu ca oraş al Poeziei se pot spune, desigur, multe – în măsura în care se poate spune despre un oraş – sau un loc – anume că este “al” acestei – vocaţii? Ambiţii? Atmosfere? În orice caz, e un privilegiu, fireşte, să locuieşti într-un oraş cu o atmosferă istorică şi arhitectonică atât de anume creată parcă pentru a citi, dacă nu a face, poezie. Dar cum fiecare din cei care simt şi trăiesc acestă atmosferă îşi actualizează asemenea experienţe – asta ţine mai puţin de oraşul însuşi şi nu sunt deloc convins că ar exista precepte.

(Bineînţeles – şi probabil, acum îmi dau seama, că întrebarea dvs. s-a referit la celălalt înţeles al cuvintelor – despre însemnătatea şi semnificaţia Sibiului ca loc cultural ale acestui termen. Despre ăsta nu sunt competent să vorbesc – cel mult mărturisindu-mă încă o dată că m-am străduit din proprie iniţiativă să mă stabilesc în acest oraş.)

/

L. Ş.: Ce legătură credeţi că există între comunicare şi poezie? Ce rol credeţi că joacă – (în acest context) – lipsa posibilităţii de comunicare?

M. I.: Nu ştiu dacă înţeleg bine întrebarea dvs. Personal cred – sau aş vrea să cred – că orice gest (fie el strict fizic, ridicând mâna să întorc pagina din cartea pe care-o citeşti – sau o scrii -) orice cuvânt, spus sau, cu atât mai mult scris, reprezentând un act de comunicare. (Aici, chiar dacă mă despart de înţelesul obişnuit, etimologic, al termenului şi înclin spre o interpretare eretică a lui, aş spune că e important şi această primă treaptă – a stabilirii, structurării înţelesului de comunicat. Că, după aceea, o asemenea structură se pretinde trimisă, primită, acceptată de celălalt – care să o înţeleagă – citind-o într-o revistă, ascultând-o într-o sală – şi asta, fireşte, e important. Dar, aş vrea eu să cred, comunicarea o începe cel care îşi face o asemenea structură – dacă vreţi, comunică la început cu sine însuşi, încercând să-şi lămurească nişte lucruri, poate să le înţeleagă, poate să şi le justifice…) Şi o asemenea comunicare – poate că asta e şi înţelesul ei cel mai grav – odată stabilit (în cazul acesta, să spunem, odată textul scris) rămâne – cum spunea înţeleptul, se înscrie în acea curbă stelată – ca o prietenie care a existat, şi chiar dacă nu mai e actuală, rămâne, indiferent dacă partenerii călătoresc pe mări diferite, cum e cazul în aforismul repectiv, sau dacă unul din ei e sub ceruri să zicem bloomingtoniene, sau indiene, şi celalat nu mai ştie nimic despre el.

Şi, pe urmă, în cazul poeziei, mai e ceva. Poezia majoră îşi creează propria ei semnificaţie. (Unii spun că numai cea modernă; aş crede că orice poezie adevărată – de la epitetele homerice despre culoarea mării până la jocul de-a cleştele şi cuiele din Vasko Popa – în care vine cât unul şi-l trage, mutându-i fălcile…). În cea mai celebră, şi influenţabilă, dintre poemele vremii noastre, autorul îşi citează un mentor, un filosof (idealist – dar, că întotdeauna în literatura mare, hrana creaţiei se converteşte în alt fel de eflorescenţe, care nu mai depind de formule, formaţii, programe). Poetul citează aşa: “Senzaţiile mele exterioare sunt la fel de private, particulare eului meu, cum sunt gândurile şi simţămintele mele. În oricare din cazuri, experienţa mea cade în propriul meu cerc, un cerc închis în afară; şi, cu toate elementele sale asemenătoare, fiecare sferă este opacă faţă de celelalte care o înconjoară. Pe scurt, privit ca o existenţă care apare într-un suflet, întreaga lume pentru fiecare din noi este particulară şi personală acelui suflet”. Dar textul care se costruieşte pe această schemă formativă (în măsura în care se poate spune că o poezie adevărată se construieşte pe o schemă sau o formaţie) este astăzi unul din cele mai unanim înţelese şi general acceptate documente despre psihologia “modernă” – adică din perioada reprezentând primele decenii ale secolului nostru (de atunci au mai urmat perioade “contemporane”, “postmoderne”, “post-contemporane(?)” etc.). Aceasta, aş zice eu, pentru că poezia astfel închisă în cercul de necomunicare pe care şi-l simţea poetul respectiv (că un asemenea cerc există în realitate sau nu – şi că un asemenea cerc mai poate dura când e vorba de poezie – sau versurile sunt un exorcism care-l spulberă, că în legendele cu ieşirea din asemenea spaţiu vrăjit – e altceva) era de fapt, general valabilă. (Asta să însemne că orice experienţă foarte profund trăită – ajungând poezie, prin mijloace proprii – capătă valoare – sau cum spune un exemplu celebru – “măreţie de simbol”?)

/

L. Ş.: Ce părere aveţi despre felul în care scriu tinerii poeţi? (Aşa numita generaţie ’80, dar nu numai ei, ci şi cei mai tineri.)

M.I.: Poeţii de care vorbiţi sunt invincibili (în orice caz, de mine sunt invidiaţi) pentru siguranţa, dezinvoltura, cultura şi încrederea lor în propria vocaţie şi în rosturile şi posibilităţile poeziei. Spun că-i invidiez pentru că, acum mulţi ani, mult mai mulţi decât îmi face plăcere să-mi amintesc, eu însumi (în măsura în care pot pretinde statutul care să mă îndreptăţească să mă cred confratele lor) nu aveam nici una din aceste calităţi. În orice caz, ca grup, şi ca personalităţi distincte, constituie experienţe interesante pentru oricine citeşte, şi caută să gândească la viitorul scrisului şi literaturii (şi, la prezentul ei, de fapt, căci cei mai mulţi dintre ei sunt de pe acum scriitori de certă importanţă). N-aş vrea să citez nume, deşi am urmărit, în măsura posibilului, activitatea lor, a celor mai mulţi dintre ei – preferinţele mele, atât cât interesează, le-am exprimat prin alte soiuri de texte.

Aş vrea însă să spun câteva cuvinte despre poeţii tineri şi foarte tineri şi foarte tineri din Sibiu, pe care am avut prilejul să-i cunosc şi urmăresc în aceşti ani din urmă, atât prin contact personal, cât şi asistând la şedinţele unora din cenaclurile din acest oraş. Sunt la Sibiu în momentul de faţă mulţi scriitori talentaţi, foarte talentaţi sau măcar promiţători. Despre unii din ei nu e cazul să vă mai vorbesc eu – dvs. îi cunoaşteţi mai bine, fiind colegi de studii şi, unii, de redacţie, la frumoasa dvs. revistă (Carmen Negulei – care este de pe acum o poetă remarcabilă şi pe care am fost fericiţi să o publicăm şi la Transilvania, atât în vremea cât o întâlneam la cenaclu revistei, cât, mai ales acum în urmă, când şi-a confirmat promisiunile de atunci; Corin Braga, pe care îl suspectez că scrie poezie..) Există însă şi poeţi mai puţini cunoscuţi din presa literară: Andrei Dorin (şi el un scriitor realizat acum, dar, în afară de Transilvania, cu activitate publicistică mai restrânsă, deşi cu numeroase premii la diferite festivaluri studenţeşti), Andrei Ileni, Dragoş Olariu (pe vremuri laureat al unui premiu al revistei Transilvania şi pe care, eu personal – şi, sigur, nu numai eu, – aş vrea să-l văd publicat mai des), Adrian Mohai, Clara Nagy, poetul şi dramaturgul Valentin Cristian Martinov. Toţi aceştia din urmă sunt membri ai Cercului de literatură de pe lângă Casa Studenţilor (cerc condus de Andrei Dorin şi îndrumat de lectorul universar George Nistor, el însuşi poet şi critic, şi care merită mulţumirile tuturor tinerilor scriitori din Sibiu pentru pasiunea şi dăruirea sa pentru cauza poeziei şi literaturii în genere).

Aş mai dori să fac o menţiune specială pentru un tânăr ale cărui înzestrări mi se par deosebite: Ion Şerban, poet interesant şi uneori convingător într-o manieră mai aparte în lirica noastră – dar mai ales un foarte dotat dramaturg. El este autorul unor piese de teatru, unele foarte scurte, parabole în aparenţă în genul teatrului absurdului, dar în realitate mai romantice, amar romantice, decât ar vrea poate chiar autorul lor şi, mai cu seamă, al unor dramatizări (niciodată fidele transcrieri, ci inteligente şi creatoare combinări şi interpretări de motive după Kafka: America, în mai multe acte, Execuţia, după Colonia penitenciară. Sunt sigur că scrisul lui merită şi trebuie să fie cunoscut mai bine şi mai atent.

/

L. Ş.: Există vreo conexiune între opera dumneavoastră poetică şi arta de a traduce din Faulkner?

M.I.: Sigur, încercările mele de a traduce din Faulkner mi-au fost de folos în a mă face să înteleg că fraza şi cuvintele pot fi făcute să spună mai mult decât spun folosite la modul incert, convenţional. Dacă însă marile contorsiuni sintactice şi prozodice ale lui Faulkner pot fi învăţate de alţii – asta e altă întrebare. (Îmi aduc aminte că la vremea când transpuneam în româneşte o carte de Faulkner la care, personal, ţin foarte mult, am scris eu însumi o încercare de poem mai lung, mai anecdotic – eu îi spuneam un “roman poliţist în versuri”. Rezultatul a fost, după părerea unei autorităţi critice, “o eroare”, iar alţi comentatori care i-au făcut onoarea să scrie despre el, au vorbit derogatoriu despre lipsa de naturaleţe, confuzie, agramatism, în fond, al frazei întretăiate de paranteze, suspensii, interpolări etc.) aici, ca şi în orice altă problemă care ţine de literatură, cred că nu există soluţii şi conexiuni gata propuse. (Sau, poate dimpotrivă. Există, şi putem pleca de la cutare scenă sau ton, din Faulkner – sau din oricine altcineva – chiar oricine? – şi rezultatul să fie chiar de la sine asigurat?)

Ştiu că aţi mai dorit să-mi adresaţi o întrebare. Prietenul nostru comun, care v-a însoţit la vizita dvs., mi-a destăinuit-o. Ar fi sunat cam aşa: Ieşind din redacţia revistei – unde nu v-am gasit – am fost înconjuraţi în faţa clădirii de o turmă de oi care acopereau întreaga parte carosabilă a străzii. Asta să însemne că sunteţi un om trist?

Există o legătură reală între tristeţe şi oaie. (Dacă tristeţea, că şi uimirea, este într-adevăr o condiţie a filosofiei, atunci ajunge să ne gândim la frumosul – şi exactul – poem Actul de naştere al filosofiei de Christian Morgenstern.) Dacă cel care va răspunde acum ar recunoaşte că este sau nu un om trist, asta n-ar face să înainteze cu nimic discuţia noastră -, de asemenea, presupunând că ea a înaintat până aici în vreun fel. Dacă, pe de aceeaşi parte, tot mi-aţi permis până acum să vorbesc atât despre interlocutorul dvs., mi-aş mai lua permisiunea să vă citez o încercare proprie – mai ales că, fiind vorba de o piesă dintr-un volum depus încă din 1980 la Editura Eminescu, nu cred că aş avea altfel cum să-l fac vreodată public. Sună aşa:

lucrarea oaia

tot facem vorbe, căci gesturi nu îndrăznim,

despre acea oră când spuneam că timpul se opreşte

(ce să se oprească? Cea mai bună dovadă este că creşte

vremea între acea nemişcare şi ceea ce gândim

noi acuma.) Însă pe de altă parte,

atunci a fost nemişcătoare lumina de ploaie.

asta e important. Ca o oaie

putem să stăm acum şi să behăim disonant, mai departe

am văzut ce a fost – adică nimic.

tot facem vorbe din astea, şi adevărul

este că atunci lumina îi năpădeşte părul,

ochii, faţa şi aproape că ne era frig

privind-o, era frumos dar chiar în momentul acela, ştiam,

începeam să alegem vorbe, adică minţeam.

/

/

Interviu realizat de

Lucian Ştefanescu

(nr. 3/1983)

foto: wikipedia.org