.
Dan Coman, Irezistibil, Cartea Românească, 2010.
Despre Irezistibil, debutul în proză al lui Dan Coman, ar ajunge să spunem că este asemenea titlului. O naraţiune când densă, când fluidă, când jucăuşă şi stratificată, o naraţiune care dincolo de orice grijă faţă de cititor are în vedere o grijă particulară faţă de sine şi care, prin chiar acest mecanism, devine (fie şi fără voia sa – deşi până şi inocenţa este aici disimulată) cât se poate de acaparatoare.
Nu este, aşadar, de mirare că Irezistibil poate fi citit în diferite feluri. Poate fi citit, în primul rând, ca roman – un roman despre scris şi despre poezie, despre capcanele pe care literatura ţi le întinde la tot pasul şi despre ce se întâmplă atunci când, mai mult sau mai puţin întâmplător, cazi într-una dintre ele – poate fi citit ca un volum de proză scurtă – nicidecum din cauza inconsistenţei, cât datorită forţei pe care fiecare dintre cele cinci povestiri o manifestă în parte – mai poate fi citit, apoi, (ţinând aici cont şi de intenţionalitatea făţişă a lui Dan Coman) ca rezultat al stării obsesiv-degenerative pe care poezia o imprimă în autorul său, ca rezultat al încercării de sustragere şi, nu în ultimul rând, ca revers al acesteia.
Şi, de altfel, unul din jocurile principale pe care va miza Irezistibilul în articularea sa, va fi tocmai o anumită formă de versatilitate. Una procedurală, în primă instanţă, care va împinge textul de la tonalităţile calme şi sinuoase, la altele profund destabilizatoare, pe urmă una de interioritate, care va face salturile de la comic la burlesc, de la ilaritate la zona cea mai sumbră a grotescului, de la candoarea căutată la narcisism şi autoironie, iar aceasta, departe de a se opri la nivelul straturilor textuale, ci coborând şi pătrunzând până în cele mai mici detalii construcţiile contextuale şi a(le) personajului(/elor). Este ceea ce, de fapt, va da şi expresivitatea aparte a lui D Great Coman, personajul cu cele mai multe măşti din ansamblul punerilor în scenă (şi, în acelaşi timp, cel în jurul căruia se articulează romanul), personajul ce se va desena prin parcurgerea unei extinse palete de nuanţe, ce se va desena şi şterge deopotrivă, pentru că odată cu atingerea poeziei se pierde corporalitatea, aşa cum orice pact faustic îşi cere la un moment dat propriul său preţ. Cafeaua şi dragostea devin insuficiente.
În sensul acesta Irezistibil poate să apară ca un roman despre neputinţă. Despre felul în care sensurile ajung să trădeze, despre imposibilitatea fixării şi, de ce nu, a stabilităţii. Un roman care nu întoarce spatele poeziei, pentru că în ea îşi găseşte suportul pe care să se construiască. Un roman care se joacă cu sticluţele colorate, formulându-şi esenţa printr-un dozaj propriu de înşiruiri autobiografice, lumi ficţionale şi căderi în absurd. Care pune în gardă, înşeală, ademeneşte, seduce. Şi lasă. Cam ca tot ce ţine de irezistibil.
Diana Mărculescu
No Comment