Goldmine (Bogdan) | Rubrici

[1987] Interviu-duplex Nedelciu/ Mușina, partea a II-a [goldmine]

Echinox15 martie 2011

/

[Citiți partea I aici.]

TEXTUL B

Alexandru Muşina – Ce loc a ocupat în formarea ta – şi apoi în evoluţia ta – grupul iniţial de prieteni (Gh. Iova, Gh. Crăciun, Gheorghe Ene – mai sunt, desigur, şi alţii, pe care nu-i ştiu)? Dar cenaclul „Junimea”?

Mircea Nedelciu – Facultatea de Română din anii ′60-′70 era un mediu extrem de propice deschiderii culturale, experimentului literar; parcă şi informaţia la zi din culturile altor ţări era mai accesibilă – implicarea autorului de text în viaţa socială era privită ca un lucru esenţial şi nu ca o „obligaţie”. Cred că de atunci încoace s-au făcut şi paşi înapoi în privinţa „apetitului de participare”. Ar fi mai multe de spus despre acea perioadă a cenaclului „Junimea”, despre nivelul teoretic ridicat al discuţiilor, despre revistele într-un singur exemplar care atârnau pe pereţii Universităţii şi în care „publicam”, cu superbie şi naivitate, chiar şi „manifeste libere”. O astfel de revistă a fost „Noii” (14 sau 15 numere) în care într-adevăr au semnat cei numiţi de tine mai sus şi încă Ioan Lăcustă, Constantin Stan, Emil Paraschivoiu. Până şi dorinţa de a găsi echivalenţe ale experimentului literar în celelalte arte era mai vie atunci: îmi amintesc de ineditele cronici de film care „dominau” pe atunci mediul cultural studenţesc (Blow-up, Reconstituirea, Zabriskie-Point, dar şi Love Story – la acesta din urmă se analiza mai ales fenomenul exageratei difuziuni, succesul melodramei ne uimea şi căutam să-i aflăm cu ajutorul sociologiei – facultatea de sociologie abia luase fiinţă – resorturile!). Multe dintre propoziţiile scrise atunci pe un ton apodictic au fost uitate, altele s-au integrat demersului auctorial al celor de mai sus în forme aproape de nerecunoscut, dar, pe de altă parte, ceva din dezinvoltura ce părea firesacă atunci s-a păstrat şi după ce frânele maturizării şi ale autocenzurii au început să se facă simţite şi eu cred că acesta e un lucru bun. Într-un fel, semne exterioare de felul celor care azi ne aduc eticheta de post-modernişti se manifestau încă de atunci, numai că, dacă atunci făceam proză ca Monsieur Jourdain, între timp am avansat mai puţin spre „proză” şi am încercat să nu mai fim deloc nişte „Jourdain”.

/

A.M. – Chiar crezi că pe atunci nu aveaţi cunoştinţă teoretică avansată? Când te-am cunoscut – e drept, ceva mai târziu, prin ′75 – ′76 – păreai, într-adevăr, un play-boy cu un vag aer adolescentin, deşi terminaseşi de 2-3 ani facultatea. Spre surpriza mea, însă, play-boy-ul nonşalant şi cuceritor, cu aură şi „patină” de ghid O.N.T., a citit într-o duminică dimineaţa la „Junimea” o nuvelă (lasă-mă să-i zic aşa!) senzaţională, care a făcut chiar o carieră „internaţională”: „8006, de la Obor la Dâlha”. Dincolo de subtilitatea psihologică, de înţelegerea „dramei”, a „lumii” personajelor „calităţi „normale” pentru orice prozator ce se respectă), impresionau, deja, tehnicile naratorilor extrem de sofisticate. Sofisticate poate nu-i cel mai exact spus fiincă toată „desfăşurarea tehnică” era în fond, absolut necesară pentru a surprinde o anumită discontinuitate, rupturile/ incompatibilităţile (aparente?), nu doar în psihologia şi „biografia” lui Johny Scarabeu (alias Scârbă), dar şi în/ între mediile în care evoluează. Presupunând că, totuşi, conştiinţa (şi practica) ta textuală a (au) evoluat de atunci, care crezi că e sensul acestei evoluţii? Prin ce se deosebeşte scriitorul (teoreticianului) Mircea Nedelciu de acum 10 – 15 ani de cel de azi?

M. N. – În primul rând am renunţat la unele rigidităţi chiar adolescentine, la unele „principii” formate la început ca reacţie la ceea ce nu-mi convenea în literatura „înaintaşilor apropiaţi”. Prin nuanţări succesive am ajuns la concluzia că nu chiar totul trebuie aruncat, iar ceea ce poate fi reconsiderat dintr-o nouă perspectivă se integrează acum şi îmi dă speranţe în privinţa continuităţii, a tradiţiei chiar. Poate este o pierdere în ordinea radicalismului şi nu sunt rare ocaziile când simt nevoia de a redeveni radical „cu orice risc”. Iată, o altă componentă iniţială (obligatorie) pentru orice act creator este imaginea precisă (sau considerată ca atare, chiar dacă e tot o aproximaţie) despre literatura acestor „înaintaşi imediaţi”. La mine asta a fost şi o cauză a întârzierii deliberate a debutului. Debutanţii de azi nu mai au această ocazie. Ei întârzie să debuteze, dar nu deliberat. O formă de exprimare le-a fost redusă conjunctural şi cred că sunt nedreptăţiţi.

/

A. M. – Mie-mi spui!? Dar să lăsăm replicile (şi universul) caragialiene în pace, (dacă-ar fi reciproca posibilă!), pentru a reveni la proza ta. Dacă există o schimbare – şi eu, ca cititor, o văd – am senzaţia – că aceasta e în sensul creşterii în importanţă, în scrierile sale, a „utopiei”. De la „utopia” bucolică Johny Scarabeu sau cea erotic-psihanalizabilă a junelor din „Cădere liberă într-un câmp cu maci”, trecând prin utopia – reconstituire din „Zmeura de câmpie”, până la falansterul din „Tratament fabulatoriu”. Adică de la mici „insule” de reverie compensatorie până la „utopia” care tinde să înglobeze, să-şi subordoneze „realitatea”. De las fragmente de „utopii pasive”, la utopii bine articulate, „active” care modifică atât omul, relaţia lui cu lumea, cât şi lumea însăşi. Ce este pentru tine utopia? Care este valoarea ei „practică”?

M. N. – Termenul care să sintetizeze întrebarea de mai sus există deja. L-am întâlnit undeva şi, asumându-mi-l, l-am folosit în „Tratament fabulatoriu”. Este PRACTOPIE, adică înaintarea practică spre viitor, termen care, fiind derivat din UTOPIE, nu exclude din nuanţele lui pe acela de „teorie”. Deci: teorie a înaintării practice spre viitor. Este tocmai ceea ce trăim azi. Dramele adevărate ale lumii de azi se nasc chiar din neconcordanţele teorie/ practică, din surprizele pe care lumea le face „practopiştilor” cu posibilitatea de decizie. În acest sens cred că de evoluţia de care vorbeai mai sus nu sunt în întregime „răspunzător”; este felul meu de a mă lăsa dominat de realitate.

/

A. M. – Revenind la frumoasele vremuri de altă dată (apropo, nu ţi se pare puţin caraghios că, deşi avem „în spate” 10 – 15 ani de „activitate literară” şi, cel puţin în cazul tău, o „operă” – 5 cărţi! – tot mai suntem discutaţi ca tineri scriitori?), mai crezi într-o solidaritate de generaţie? E necesară această solidaritate în practica artistică, sau e – acum – doar un simplu rezultat al unor condiţiuni (literare) exterioare? Mai precis, crezi că are (a avut) generaţia ′80 un „proiect” (dacă tot vorbim de practopie) existenţial-literar comun, sau este (a fost) un simplu „precipitat” socio-cultural?

M. N. – Să le luăm pe rând. Suntem încă „tineri scriitori” pentru că următorii „tineri scriitori” au dificultăţi şi să apară, şi să se constituie într-un fenomen cât de cât unitar. Nu cred în „solidaritatea de generaţie” pentru că expresia presupune una de tipul „solidaritatea necondiţionată”. De necesară e necesară în două feluri: a) datorită condiţiunilor literare şi extraliterare (şi asta chiar se manifestă sub forma de solidaritate necondiţionată); b) pentru a menţine posibilitatea dialogului atât în interiorul generaţiei, cât şi între generaţii – dar atunci forma ei este de „afinitate electivă” şi transcede generaţia. Apoi, iată, cred că avem de-a face mai degrabă cu un „precipitat socio-cultural” (îmi place termenul, îţi aparţine?), decât cu o generaţie cu program. Ce ciudată este că nici nu a avut posibilitatea să-şi lanseze un program (reviste proprii, chiar o editură specializată), dar este tratată ca şi când l-ar avea, acest program şi el nu convine deloc celorlalţi scriitori, fie că sunt fie că nu sunt „grupaţi”, adică solidari (condiţionaţi sau ne)!

/

A. M. – Pentru că ai vorbit de „mai tinerii scriitori” şi de condiţia lor „ingrată”, numeşte, te rog cinci (pentru a limita lista) pe care mizezi.

M. N. – 1. Ştefan Agopian „Tache de catifea”, 2. Gh. Crăciun „Acte originale/ copii legalizate”, 3. Cristian Teodorescu „Maestru de lumini”, 4. Sorin Preda „Parţial color”, 5. Daniel Vighi „Povestiri cu strada depozitului”.

/

A. M. – Cinci de poezie.

M. N. – 1. Mircea Cărtărescu „Totul”, 2. Florin Iaru „La cea mai înaltă ficţiune”, 3. Liviu Ioan Stoiciu „La fanion”, 4. Nichita Danilov „Câmp negru”, 5. Ion Stratan „Cinci cântece pentru eroii civilizatori”.

/

A. M. – Cinci critici.

M. N. – 1. Adrian Babeţi („Arahme şi pânză” – manuscris), 2. Gh. Crăciun („Tranzitiv şi intranzitiv în poezie” – manuscris), 3. Mircea Mihăieş, 4. Dan C. Mihăilescu, 5. R. G. Ţeposu.

A. M. – Cici eseişti.

M. N. – 1… am spus că persoanele se exclud; 2. Mihai Dinu Gheorghiu; 3. Gabriel Liiceanu; 4. Gheorghe Ene; 5. Luca Piţu. Şi te rog să răspunzi şi tu la ultimele cinci întebări.

A. M. – „Tineret-speranţe”: Vasile Gogea, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea. Proză: „Acte originale/ copii legalizate” (Gheorghe Crăciun), „Drumul spre Polul Sud” (Alexandru Vlad), „Curcubeul de la miezul nopţii” (Bedros Horasangian), „Caravana cinematografică” (Ioan Groşan), „Parţial color” (Sorin Preda). Poezie: „Cartea de iarnă” (Ion Mureşan), „Greutatea cernelii pe hârtie” (Romulus Bucur), „Faruri, vitrine, fotografii” (Mircea Cărtărescu), „La cea mai înaltă ficţiune” (Florin Iaru), „Inima de raze” (Liviu Ioan Stoiciu). Critici: Alexandru Cistelecan, Mihai Dinu Gheorghiu, Ion Bogdan Lefter, Cristian Moraru, Radu Călin Cristea. Eseişti: Ioan Buduca, Liviu Antonesei, Gh. Crăciun, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu (ultimii doi ceva mai „bătrâiori”, după buletin, dar în spirit …). E bine?

/

(nr. 3-4/1987)

foto: bzb.ro

/