(Acest fragment este inclus în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)

(Citeşte o cronică la acest volum în Echinox.)

/

/

– Io zic s-o tăiem în zona industrială, frăţioare, tre’ să fie tei gârlă acolo, a mai spus a doua zi.

– N-ar fi mai mişto să lingem o bere înainte? îl întreb eu, trăgând cu ochiul la ceas. În zece secunde suntem serviţi, moşule.

Bastârcă mă priveşte viclean, apoi trist. Dă din cap cu îndărătnicie că nu.

– Şi mai culegem tei la pulivară… las că ştiu eu. Mă sparge bunică-mea!

– Numai una, boierule! Arde instalaţia.

– Nţ!

Avea dreptate în felul lui – te aşezi la o bere sau la o cinzeacă şi, puii mei, nici nu bagi de seamă cum trece ziua, anul sau chiar viaţa, iar când dai să te ridici genunchii îs moi ca fularul, buzunarele-s bătute de alizeu, nici un sfanţ, de-un taxi jerpelit, nu face pui printre firele de tutun din trezoreria lui peşte. Nu că i-ar fi tremurat chiloţii de frica bunicii Ghiocela, nume fistichiu şi tandru, care parcă ascunde o poveste gheboasă de iubire, cu cuţite jucăuşe şi cai în spume, cu descântece cocârlibăcite în apă-nencepută sau lapte de iapă, dar o iubea pe ghiujul ăsta de babă, cum o alinta el golăneşte, în rarele momente când îşi descleşta fălcile să vorbească despre ea. Bunica Ghiocela îl crescuse, îi cântase şi îi scosese răceala din corp cu păhărele încălzite şi prişniţe cu muştar. Bea toată iarna ceai de tei cu rom, fuma Carpaţi fără filtru şi dădea într-o pereche soioasă de cărţi. Chiştoacele le strângea într-o cutie mare de tablă cu capac, în care cândva fusese cafea turcească, le păstra pentru vremuri naşpa, când banul se rostogoleşte spre cei mai norocoşi. La ananghie, răsucea tutunul puturos în foaie de ziar, stând cu picioarele strânse sub ea şi înjurând pe nimeni şi pe toată lumea. Pentru bunica Ghiocela, Bastârcă ar fi băgat mâna în gură de câine şi l-ar fi întors pe dos ca pe mănuşă. Aşa că ne-am cărat spre zona industrială, fripţi de-o sete de zile mari.

Am umblat năuci vreun ceas, cu glanda tânjind după o moleculă de bere. Bastârcă era încruntat şi morocănos; un bursuc, nu altceva! Teii, înşiraţi de-a lungul drumului ca mărgelele pe aţă, miroseau meseriaş, mai mişto ca într-o frizerie. Numai că erau înalţi de-ţi cădea şapca când te uitai spre vârfuri, cu coroana bogată şi flori căcălău, dar fără pic de crengi pe poale. Ne holbam fluierând a pagubă, cine să se caţere pe ditai catargele!? Maşinile grele, hurducăind şi împroşcând fum negru, stârneau valuri largi de praf, ce ne prindeau ca într-un năvod. Ne îndesau colb în nări şi în urechi, în ochi şi în gură, îl simţeam crănţănind între dinţi, părul se îmbăţoşase ca dat cu fixativ.

– Băăă, doar n-am omorât-o pe mama… mi-e o sete de dau în primire… cârteam eu, în surdină, bolmojind cuvintele. Băteam şaua ca să priceapă iapa, cum se spune. Dar calul de Bastârcă, cu buzele clăpăuge şi cu ochii injectaţi, parcă nu auzise cuvântul „bere” în viaţa lui, nu ştia decât una şi bună:

– Mă sparge bunică-mea! Mă face bucăţi!

Ceea ce, presupun, nu era decât vrăjeală, chestii din mintea lui amorţită de mahmureală. Sau pur şi simplu o ambiţie de cacao, se găsise perseverenţa din el să facă figuri. Încercam să mi-o imaginez pe bunică-sa, probabil o aşchimodie uscată, o scrumbie afumată de-atâta tutun, făcându-l terci pe cogeamite animalul, spătos ca un bivol. Nu-mi ieşea decât o scenă de desene animate.

Apoi gagiul a făcut cel mai nebunesc gest din viaţa lui. Şi-acum, de-mi aduc aminte, rămân fără aer, mi se taie răsuflarea de uimire: ei bine, în puii mei, individul a cumpărat o sticlă de apă minerală. Exact, APĂ MINERALĂ. Am vrut să sun imediat la salvare, să vină tipii de la psihopupu, cu furci şi ciomege sau, pana mea, ce alte instrumente medicale au ei în dotare, că lui Bastârcă al meu i se întunecise mintea, o luase pe mirişte, dacă mă uitam bine parcă avea şi niscai spume la gură, n-ar fi fost de mirare să sară la varicele oamenilor paşnici care construiau socialismul. Bani daţi de-a-mpulea. Aruncaţi pe fereastră! Mi-am dus arătătorul la tâmplă şi l-am răsucit de câteva ori, ca să-mi exprim înalta consideraţie faţă de bambiluşca amicului, ai cărui neuroni, şi-aşa vai de curul lor, intraseră în grevă generală.

– Să nu zică lumea,-n pula mea, că suntem nişte alcoolişti, a rânjit Bastârcă, apoi a chicotit, ca de-o glumă futerea lumii, şi mi-a întins sticla.

Am luat două-trei guri şi m-am schimonosit de parcă pusesem limba pe căcat, am scuipat demonstrativ, afişând pe moacă tot sictirul de care eram capabil. M-am prins cu mâinile de burtă şi am început să urlu, că şi-aşa nu ne-auzea nici mama lui Ştefan cel Mare:

– Săriţi, oameni buni, m-a otrăăăviiit! Criminalul!

Strigam şi scuipam, scoteam limba de-un cot, mă dădeam de ceasul morţii, făceam circul de pe lume.

– Taci în pula mea, că dau o bere! făcu el o concesie.

Am amuţit ca prin farmec.

– Aşa mai vii de-acasă, meştere! am simţit imediat nevoia să comentez.

– Da’ diseară, nu chiar acuma…

– Săriţi, oameni buni! Mincinoosuuul! am început să ţip din nou, ca din gură de şarpe.

De undeva din înalturi s-a stârnit un hohot de râs. Am ridicat amândoi capul, ca teleghidaţi. În frunzişul copacului de alături, răsărise figura unui băietan roşcovan, care se hlizea ca prostul, cu mâna la gură, parcă să nu i se vadă dinţii stricaţi.

– Cum ai ajuns,-n pula mea, acolo? şi-a dat drumul Bastârcă invidiei şi curiozităţii.

– Poftim?

– Eşti surd? Cum te-ai cocoţat acolo? l-a întrebat din nou, cu vocea vibrând de iritare.

– Cum mare atenţie…

Şi roşcovanul a dat drumul unei noi cascade de râs, parcă împroşcând cu lături.

– Aaaa, suntem şmecher… Ne-a fătat mama cu două perechi de biluţe. Mai vorbim noi, băieţaş!

Simţeam că Bastârcă se ambalează şi nu-mi mirosea a bine. Ştiam că poate să iasă nasol de tot. La urma urmei, noi voiam să aflăm cum luase vulpoiul altitudine, iar un conflict nu ne-ar fi servit la nimic. Aşa că m-am băgat:

– Îţi place Metallica, aşa-i?

– De unde ştii? a făcut roşcăţelul ochii cât mingile de ping-pong.

– Mi-a şoptit o păsărică.

– Hai, nu, pe bune!

– Ai un tricou meseriaş…, i-am răspuns eu indirect.

– Nu trebuia să-i spui, băi fraiere, a izbucnit Bastârcă.

– Muie la fraieri, a mai zis roşcovanul şi s-a întors cu spatele. Adică pa, emisiunea s-a încheiat, mă-nţelegi. A apucat o floare de tei cu două degete, demonstrativ, şi a băgat-o într-o sacoşă mare de pânză, ce aducea mai degrabă a sac. Sacoşă de popă, cum zicea maică-mea.

Bastârcă mi-a tras una meritată peste ceafă, iar eu deja mă ofticam că fusesem mare prost şi mă furnica gândul ascuns al răzbunării.

– Băi sacâz, tu de unde ai învăţat să vorbeşti aşa de urât? l-a luat Bastârcă în balon.

Nu ştiu dacă avea un plan anume sau numai voia să-l zădărască.

– De la mă-ta, răspunde înţepat roşcatul.

Am simţit că Bastârcă intră în fibrilaţie, iar mie nu mi-a venit a crede urechilor. Gagiul avea un tupeu vecin cu prostia. Trebuie să te ţină brandul când faci scheme de astea, nu te arunci aşa înainte, ca şchiopu-n cârje. Or roşcăţelul nostru, din câte îl cântăream eu, încă avea caş la gură, nu se descâlcise de tot din fustele mamichii. Îi vorbea gura fără creier. În locul lui, la ce feţe aveam noi, aş fi ţinut ciocul sub aripă, chiar dacă mă aflam în vârful copacului.

– Pulane, ai treizeci de secunde să-ţi pară rău, altfel ai halit balena, i-a spus ameninţător amigo, trăgând un scuipat lung, cu boltă, semn că-i jar de nervi. Unu, doi, trei…

– Labă tristă!

– Bastârcă. Încântat de cunoştinţă… Şapte, opt, nouă…

– Eşti un rahat cu ochi, ţigane!

– Te joci cu focul, maimuţă roşcată, am ţinut să-l avertizez. Mai bine ţi-ai ţine limba-n coteţ.

– Doişpe, treişpe, paişpe…

– Alupigus!

M-a pufnit râsul:

– În pisicii mei, asta-i fază de şcoală generală.

– Douăzeci, douşunu, dooşdoi…

Omuleţul nostru din copac s-a blocat o clipă, mi s-a părut că se înroşesşte şi a urcat o creangă mai sus. Apoi a comentat, ca pentru sine:

– Nu ştiu de ce stau eu de vorbă cu toţi nespălaţii…

– Dooşnouă… dooşnouă ş-un sfert… dooşnouă jumate…. dooşnouă treisferturi…. treizeci! Ai belit-o, fecior, te pupă mă-ta rece!

– Eu nu vorbesc cu vagabonzii!

Îmi mirosea a măcel, dar nu vedeam neam cum va pune Bastârcă mâna pe puţoi. Cred că nici el nu ştia prea bine, de aceea o şi lungise atâta cu numătătoarea. Când îi sărea aşchia, nu prea-i stătea în obicei să parlamenteze, lăsa ştanga să vorbească. Atâta apuca să spună: dacă îţi fut una, faci infarct. Şi zbang, torpila pleca iute, ca dopul de şampanie. După Văru’, el avea pumnul cel mai straşnic. Acum, deşi dădea ca vinu-n fiert, se mişca încetişor, căutând cu atenţie pe marginea şoselei pietre cât mai gheboase. Încercam să-i dau şi eu o mână de ajutor, dar nu prea aveam spor. Nu găseam decât niscai mărunţişuri, puiet, pietricele din balastul căzut din remorci, nimic mai de doamne-ajută, un şalău acolo.

– Parcă au intrat în pământ, în pula mea, mormăia Buze Late, spumegând. Prost să fii, noroc să ai.

Simţeam că roşcovanul trage din când în când cu coada ochiului, ceea ce mă scotea din sărite. Mi-l imaginam zâmbind pe sub mustaţă, în timp ce noi scormoneam prin iarbă, cu unghiile înnegrite. Şi unde mai pui că gândul la bere mi se învârtea în creier ca o muscă-n borcan. Ariciul îmi agoniza în stomac. Soarele căca numai foc. Începusem să-l urăsc pe omul maimuţă, viteazul pulii, căruia, de n-ar fi fost căţărat în copac i-aş fi muşcat una în meclă, să patineze un kilometru pe muci.

– Aţi pierdut ceva, băieţi? îl aud pe muie proastă făcând mişto, turnând gaz pe foc.

– O aveam pe mă-ta verighetă-n pulă şi-am scăpat-o pe-aci prin iarbă… Nu vii să ne ajuţi? rânjeşte Bastârcă, ţinându-se de şale şi scuipând cu boltă, măiastru.

– Nu v-aţi găsit voi fraierul, ha, ha, ha!

– Râzi, roşcatule, futu-te-n aripă… O mie de ani dacă stau aici, şi tot o furi! îi strigă amigo, aruncând un pumn de pietricele către el. Dacă ai sânge-n pompiţă, hai s-o dăm în parte. Unu la unu.

– Eu nu vorbesc cu vagabonziii!

– O să vorbeşti, scârnăvie. Ţi-o jură mandea!

Îmi face semn să mă apropii de copac. Mă sprijin, iar el mi se caţără în spate. Mai încercasem figura asta şi nu ne ieşise, nu ştiu de ce insista. Poate doar să-l sperie pe mocofan. Chiar şi cu tălpile pe umerii mei, abia dacă trecea de jumătatea trunchiului. Nici un nod mai acătării, de care să te poţi prinde.

– Vaaai, mă piş pe mine de frică, aud de sus, pe ton batjocoritor. Ha, ha, ha!

Şi urmează imediat un fâşâit suspect, însoţit de stropi gălbui ţopăind prin frunziş, câţiva aterizând-mi pe braţe. Am sărit ca electrocutaţi. Ticălosul chiar îşi dăduse drumul deasupra capetelor noastre. Nu mai păţisem în viaţa mea aşa o ruşine, puţoiul ne făcea mucii hăţuri.

– Băi oligofrenule, roagă-te la doamne-doamne să nu punem laba pe tine, că te desfiinţăm, am urlat, ca să-mi spăl ruşinea.

– Oligofren e fiul lui mă-ta, ăla de-a făcut duş mai-nainte, ha, ha, ha!

Bastârcă m-a făcut semn să tac, că n-are rost. Se procopsise cu o crestătură în palmă, sângera.

– E nasol? l-am întrebat şoptit.

– Nţ!

Fierbea la foc mic de furie şi îşi lingea, le propriu, rana. Eu n-aveam astâmpăr, făceam bulbuci.

– Ce-ar fi să ne dăm plecaţi şi-l aşteptăm pe bulangiu mai încolo? am propus eu, discret.

– Nţ. Nu-i aşa capsoman…

– Tre’ să plece acasă, nu?

– Un topor ar fi bun acu’, a mustăcit amigo.

Mi se părea o idee de căcat, dar n-am zis nimic. Nu mă vedeam deloc cioplind, ca năucul, la butoiul ăla de trunchi. Nu zic că n-aveam ceva muşchi pe noi, dar eu unul i-aş fi folosit în scopuri mai nobile. La ridicat halbe de bere, de pildă. Ne-ar fi apucat Anul Nou până îl dădeam gata, pe bune. Asta dacă nu ne înhăţa vreun caraliu între timp.

Deodată îl văd pe Bastârcă sărind ca o petardă şi alergând sprinten pe marginea şoselei. Pentru categoria „mahmuri”, presta al naibii de bine. Fluiera ciobăneşte, talent pe care nu i-l descoperisem până atunci, şi flutura din braţe ca înecatul. Mioara rătăcită nu era vreo gagică scăpată de la nudişti, ci o maşină de la uzina electrică, din aia cu braţ mobil, pentru reparaţii în reţea. Măgăoaia a oprit şi dădea cu spatele, scoţând colaci vârtoşi de fum. Bastârcă a săltat pe scara dinspre şofer şi-i povestea ceva, cel mai probabil îi dădea cu abureala. I-a întins gagiului nişte foşnitori şi l-a convins. N-a durat mult şi maşina s-a apropiat de copac, iar amigo era deja pe platforma din capătul braţului. Mi-a făcut semn să rămân jos şi m-am prins imediat de ce. Dacă roşcovanul voia s-o dea cotită, îl lua în primire mandea. Când maimuţel al nostru s-a chitit de mişcare, cred că îngheţase şi căcatul în el, căci a început să urle de parcă-l castra careva:

– Nu, nenea, nuuuu! Vrea să mă batăăăă!

Dar pe şofer îl durea în spate, că nici fundul nu-i departe. Sugea din ţigară şi îşi făcea liniştit manevrele pentru care luase bănuţul.

– Nu, nenea, te rooog! Nuuuuu!

Bastârcă a coborât ca un paşă pe creangă şi a şuierat scurt, semn că-i gata. Omul de la volan a dat din cap, şi-a strâns jucăria şi caramba. Am rămas între noi. Amigo şi-a aprins o ţigară, ca să savureze momentul, iar eu mi-am pregătit o bâtă potrivită de lungime, pentru orice eventualitate. Roşcăţelul, pălit de panică, se căţăra tot mai sus.

– Ce aveţi cu mine, ce v-am făcut?

Vocea îi tremura.

– Voi aţi început primii.

Eu nu ziceam nimic, deşi stăteam gata să plesnesc. Aşteptam să dea Bastârcă semnalul, dar el nu făcea decât să expire fumul cu zgomot, cum văzuse la şmecheri în filme. Momentul psihologic, în puii mei! Avea dreptate în tăcerea lui, căci maimuţel devenea tot mai agitat şi mai caraghios. Spectacolul laşităţii era cel mai bun preludiu al răzbunării.

– Dacă mă lăsaţi să plec, vă spun cum am ajuns aici sus.

Pufffffff!

– Zău, nu glumesc!

Pufffffff!

– Vă dau toţi banii pe care-i am la mine…

Pufffffff!

– M-am julit din cauza voastră… Da, aici la picior.

Bastârcă a lăsat chiştocul să cadă şi a început să urce tacticos. Mirosea a măcel pe cinste, iar eu, din pricina frunzişului, nu vedeam tot filmul.

– Ce aveţi cu mineee!? a prins a miorlăi motanul nostru, gâtuit de lacrimi. O să cad, să ştii…

S-a auzit un zgomot sec, urmat de un icnet. Apoi văicăreală.

– Auuu, aoleau… e sânge…

Un cap în gură, mi-am zis. După sunet.

– În pula mea, ăsta are batistă! nu s-a mai putut abţine Bastârcă. Auzi, Franzelă, ăsta are batistă, mi-a strigat amuzat.

A urmat un pumn.

– Aoleouuu, începu a se tângui ca o ţaţă, auuuu! Nu mai da, că doare.

– În pula mea, de asta-ţi dau, ca să doară.

– Bagă-i şi din partea mea una, amigo!

– Da ţie ce ţi-am…

Şi n-a apucat să termine, că, zbang, i-a înşurubat una de i-a confiscat claxonul. Apoi maimuţel a trecut din registrul articulat pe gemete şi plâns cu sughiţiri. Cumva mi s-a făcut milă. Apoi, când mi-am amintit cum ni s-a pişat în cap, mi s-a făcut ciudă pe mila mea.

– Nu-ţi vărsa borşul, în pizda mă-tii, peste florile de tei, poate cineva are nevoie de-un ceai…

Maimuţel a bâiguit ceva în chip de scuze, iar sacoşa, lovindu-se de crengi, a aterizat ciufulită şi cu urme de sînge.

– Hai, în pula mea, fii bărbat, nu te mai smiorcăi. Ăsta n-a fost decât aperitivul. Eu ce mai caftesc?

Nu i-am văzut privirea fătălăului, dar i-am auzit suspinul. Să te pufnească râsul, nu alta!

– Hai, puţă bleagă, jos tricoul. Am un prieten care s-a îndrăgostit de el, nu-l fă s-aştepte.

Frunzişul a început a foşni.

– Cu atenţie, bă labă tristă, că-l umpli de muci şi nu iese la spălat.

În scurt timp, m-am trezit cu tricoul la picioare.

– Cum e, Franzelă, îţi vine?

Nu-l mai îmbrac, ci doar mi-l pun în faţă, aşa, să văd ce şi cum. La mâneci era bun.

– Dacă era un număr mai mare, era perfect, îi răspund eu.

-Ai auzit, băi sacâz, data viitoare îl iei un număr mai mare.

-….

– Ai auzit sau vorbesc singur?

-….

– Zi „da”, în pizda mă-tii.

– Da, a bălmăjit el, cu voce distrusă.

– Aşa, puişor, îmi place când eşti de acord cu mine… Să trecem mai departe…Ai auzit de filmul ăla, „Striptiz în copac”? Cred că nu…Nici eu, da noi acu jucăm în el… Hai, jos toate textilele!

– Păi…

Poc!

– Până termin eu ţigara, da?

– …

– Da?

– Da…

Maimuţel a înţeles repejor regula jocului şi o pereche de pantaloni de trening s-a oprit pe o cracă. Bastîrcă a coborât şi a împins-o cu vârful piciorul. Pantofii sport, n-au întârziat nici ei. Unul câte unul. Apoi şosetele. Nimeni nu spunea nimic, doar vântul întorcea frunzele pe dos.

– În pula mea, pe ăştia ce nu-i dai jos, ţi-e ruşine să-ţi arăţi cucul?

Omul nostru a început să dea din nou apă la şoareci, cu hohote.

– Hai, că n-am să-mi fut vremea cu tine, şi-a ieşit Bastârcă din pepeni şi, hâârşşşti, i-a făcut chiloţii franjuri. Apoi a coborât, lăsându-l suspinând pe rămurică, ca pe-un păsăroi năpârlit. După ce a arestat lovelele din buzunare pantalonilor de trening, Bastârcă a strâns toate lucrurile grămăjoară la rădăcina copacului, minus tricoul şi sacoşa cu floare de tei. Apoi am pus puţă de la puţă şi le-am murat bine. Mirosea ca naiba, a urină de om mahmur.

Ne-am cărat spre oraş, fără să ne uităm înapoi.

După vreo douăzeci de metri, se aude din spate:

– Mă pupaţi în cur, băi handicapaţilor!

Maimuţel, al naibii, îşi recăpătase graiul. Am încremenit. Amigo m-a prins de umăr şi a cârâit:

– Dă-l în pula mea, mai bine să radem o bere.

Mi s-a părut o gândire corectă, aşa că ne-am târâit mai departe, ca şi cum n-am fi auzit nimic. Până la prima terasă, aveam de înghiţit ceva praf…

Cum mergeam noi în dorul lelii, la un moment dat întreb:

– Cum s-o fi urcat băşină răsuflată ăla în copac?

– Pula mea! a răspuns standard Bastârcă, din chestia asta putând să înţelegi o mie de lucruri.

/

Fragment din romanul În iad toate becurile sunt arse de Dan Lungu.

–