Focus ’80 @ M. Vakulovski, D. A. Doman

Mihail Vakulovski, Portret de grup cu generaţia ’80, Tracus Arte, 2010.

Dumitru Augustin Doman, Generaţia ’80 văzută din interior, Tracus Arte, 2010.

/

Despre literatura optzecistă se poate spune, având în vedere studiile critice dedicate ei, că este privilegiată. Generaţia ‘80 are încă un farmec aparte, fiind suficient de îndepărtată de momentul prezent încât să permită un punct de vedere obiectiv şi, totuşi, destul de actuală prin reprezentanţii ei în viaţă, activi încă în literatură. Două sunt şi direcţiile din care se încearcă înţelegerea şi prezentarea cât mai coerentă a acestui fenomen: dinspre critică spre literatură şi dinspre autorii acestei literaturi spre teoretizarea ei. Poate că nici o altă generaţie literară nu a fost atât de deschisă explicării şi interpretării mişcării care a coagulat membrii ei, cu sau fără să fie conştienţi de aceasta în momentul respectiv.

Un asemenea „dublu pachet” propune editura Tracus Arte, prin Portretul de grup cu generaţia ’80 al lui Mihail Vakulovski şi Generaţia ’80 văzută din interior, de Dumitru Augustin Doman, ambele apărute în 2010. Accesarea nemediată a optzecismului ţine de memoria comună a membrilor ei, cu precizarea că „interiorul” povestit al generaţiei ’80 s-ar putea să fie puţin diferit de „interiorul” trăit. Critica literară are, în schimb, prin Mihail Vakulovski, pentru prima oară şansa unui studiu academic, realizat de cineva care să nu fi fost implicat direct în fenomen. Dar vremea analizelor sterile a trecut. La fel şi cea a Criticului cu majusculă…

„De fapt am scris un roman”[i]

… cu gândul la cititor; să nu se plictisească. Adică o carte vie, proaspătă, jucăuşă, cu un fundament teoretic solid şi documentaţie serioasă. Nici vorbă de sobrietatea afişată cu ostentaţie a studiilor critice cu care suntem obişnuiţi. În cartea lui Vakulovski tonul e, dimpotrivă, cald, binevoitor, fără a coborî în derizoriu. Bagajul teoretic e excelent controlat, referinţele critice dovedesc preocupare temeinică pentru obiectul cărţii. De la cele două antologii fundamentale ale optzecismului: Antologia poeziei generaţiei ’80 (coord. Al. Muşina) şi Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice (coord. Gh. Crăciun) şi până la diverse articole apărute în revistele de cultură, lui Vakulovski nu i-a rămas nimic străin. Că e aşa o dovedesc lejeritatea cu care mânuieşte referinţele critice, uşurinţa cu care îşi argumentează poziţia, adeseori polemică, intertextele a căror sursă sigur e de găsit între cele două coperţi-rame ale portretului; aşa încât, cititorului pierdut în labirintul stufos al criticii i se cere doar atenţia urmăririi „filmului” propus. De captarea cititorului (pe care, susţine el, l-a avut mereu în minte) se ocupă tot autorul şi o face cu talent.

Întâi că „optzecismul lui” e un film într-o carte. Film I: Poezia realului (Poezia REALULUI COTIDIAN, Poezia HIPER-REALULUI, Poezia REALULUI FABULOS); Film II: Poezia textului (Poezia TEXISTENŢIALISTĂ, Poezia TEXTUALIRICKĂ); Film III: Poezia Psihozei. Apoi, e un film-carte de care inevitabil cititorul se ataşează, începând de la cuprinsul ce poate fi citit în cheie dublă: cu accent pe poetul ales / o trăsătură specifică sau pe povestea în care acesta este protagnist: High hedonismul lui Florin Iaru sau La cea mai înaltă fidelitate, despre orchestra care înnebuneşte şi-i pare rău, Dublu CV Mircea Cărtărescu sau Despre poezia rock baroc, Poetul de iarnă sau Despre corporalitatea bine îmbrăcată a poeziei lui Ion Mureşan etc. Textele lui Vakulovski sunt colaje de versuri, impresii de lectură, observaţii critice, comparaţii jucăuşe sau „tăieturi” de realitate extra-literară: „poezia lui Cărtărescu e comparabilă cu stilul brazilienilor sau al portughezilor, ori, la nivel de club, al Barcelonei, care practică un fotbal artistic, cu foarte multe pase ce ameţesc nu numai adversarul, dar şi spectatorul” (p. 135) sau: „Levantul e un text ce trebuie citit cu glas tare politicienilor ultranaţionalişti sau simpatizanţilor lor. Personal i-aş închide într-o sală şi i-aş obliga să asculte Levantul, chiar dacă ar face o defavoare autorului (care, oricum, nu cred că şi-ar pierde cititorii) Aceasta da performanţă! E o idee pentru Dan Perjovschi, năstruşnică dar şi utilă şi pe aceeaşi undă cu cartea. În această situaţie Levantul ar putea fi mai eficient decât orice diazepam”(p. 148).

Ca un veritabil regizor, autorul ştie când să apară şi când să dispară, lăsând textul să se desfăşoare singur. Nu se sfiieşte să fie ironic, să folosească expresii mai degrabă argotice: Cămaşa tatălui (Liviu Ioan Stoiciu) e un „poem foarte tare” (p. 226), să se joace cu afirmaţii ale poeţilor preluate din interviuri şi anchete sau discuţii cu aceştia; şi nici să traducă vizual starea indusă de munca lui: „E noapte şi, cu un zâmbet pe buze (J), ies din această ultimă carte de poezie publicată de Matei Vişniec, care se încheie cu «aceste rânduri», poem (ultimul) care începe cu «Parcă se apropie ceva de sfârşit»”(p. 404).

Proiectul lui Dumitru Augustin Doman stă sub imperiul dorinţei de „a afla ce e cu această generaţie” pe o altă cale decât cea a „teoretizărilor sterile” (p. 6). Primul său volum de interviuri cuprinde optsprezece reprezentanţi ai optzecismului, poeţi, prozatori şi critici literari, dar autorul promite încă trei-patru volume, iniţiativă de încurajat. Discuţiile vizează schiţarea binecunoscutului portret de grup, dar reuşeşte în egală măsură crochiuri individuale. Întrebări despre biografia personală, viziunea despre poezie şi situarea în lume ca poet se împletesc cu cele despre conştiinţa apartenenţei la generaţia ’80, punctele ei focale şi Cenaclul de luni, Junimea, Universitas sau „şcoala” Echinox pe un ton cald şi colocvial. Generaţia ’80 văzută din interior nu se rezumă doar la a aduna rememorările optzeciştilor. Aceştia sunt conştienţi că astăzi „generaţia ’80 e un fapt de istorie literară” (Liviu Antonesei) şi-l tratează ca atare, cu distanţă critică, atâta câtă le poate fi la îndemână, cu ironie — „Generaţia ’80 e doar un mit de uz didactic” (Ion Zubaşcu), cu spirit ludic: „O generaţie culturală e solidaritatea unor mame care se decid să nască la un moment dat copii pe care-i abandonează într-o bibliotecă” (Dan Arsenie) sau încercând să mute reflectoarele de pe omogenitatea mişcării pe rolul ei în configurarea unor voci specifice: „Generaţia ’80 contează prin individualităţile ei, nu «la grămadă»” (Liviu Ioan Stoiciu).

Despre literatura optzecistă se poate spune, având în vedere studiile critice dedicate ei, că este privilegiată; despre autorii celor două volume, că privilegiază cititorul, atât pe cel avizat cât şi pe diletant. Portret de grup cu generaţia ’80 estompează pretenţiile elitiste ale criticii literare fiind, în acelaşi timp, o carte fundamentală pentru cercetarea poeziei optzeciste, susţine Mugur Grosu. Generaţia ’80 văzută din interior îşi aduce actorii mai aproape de cititor, lărgindu-i perspectiva, demontând clişeele, corectând şi nuanţând anumite tuşe ale acestui portret deschis.

Mesajul, ca şi întreg textul cărţilor, îşi trage sevele din poezie: „vreau să mă citeşti. Citindu-mă, să ai poftă de viaţă, să trăieşti după cum urmează. Urmează să trăieşti” (p. 275)[ii].

/

Iulia Rădac

/


[i] http://www.youtube.com/watch?v=Qe0oQEGI5AU

[ii] Versurile reprezintă motto-ul capitolului Textul ca mişcare sau Existenţialism textual şi textualitate existenţialistă la Gheorghe Iova şi îi aparţin poetului menţionat.

Iulia Rădac

Articole similare

Un paradis fotocrom

Un paradis fotocrom

Căutarea identității și obsesia himerei

Căutarea identității și obsesia himerei

Metamorfoză, mineralizare, dezumanizare

Metamorfoză, mineralizare, dezumanizare

Profu′ (Teach), un film cu substrat

Profu′ (Teach), un film cu substrat

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar