Interviuri

Interviu Petro Ionescu (Teatru 2.0) – „Suntem o generaţie care are deja alt mecanism de percepţie”

Echinox5 martie 2011

2:0 Teatrul câștigă în deplasare la Fabrica de Pensule

Acum o săptămână şi ceva, am primit un flyer care anunţa un proiect teatral a cărui poveste suna interesant. O producţie independentă, 100% studenţească, vreo 30 de oameni implicaţi, un spaţiu alternativ, post-industrial şi un concept care, cel puţin în primă fază, părea pe cât de riscant, pe atât de plin de potenţial. În aceeaşi seară, upon request, am primit şi anunţul acesta. Am fost, am văzut şi ne-a plăcut.

Pentru că se bazează foarte mult pe elementul de surpriză nu o să deconspirăm ce anume veți vedea/auzi/simți acolo. Probabil ar trebui să vă pregătiți pentru o rexperiență altfel. Nu mergeți la o piesă de teatru, nu trebuie să intrați în nicio atmosferă, trebuie doar să participați fără a miza exclusiv pe două criterii: jocul actorilor/text (care ne-au plăcut). E important de știut că sunt 6 mini-piese (cum sunt cele 6 culori din cubul rubik) pe care le vizionezi alături de câțiva colegi de grup(ă). Veți avea chiar și un ghid personal care vă va conduce printr-un labirint ciudat. În pauze vă veți intersecta cu celelalte grupuri sau veți putea fuma o țigară. Noi am mai schimbat câteva idei despre cele văzute, ne-am uitat pe geam sau am tăcut.

Fiecare mini-piesă se bazează pe un alt concept (pe care le-am aflat ulterior și pe care nu am ținut neapărat să le recunoaștem – nu e important să ghicești interpretarea corectă, e aproape contraindicat). Lucrul cel mai bun care ți se poate întâmpla e să nu înțelegi. E un fel de teatru care amestecă elemente de performance, dans, zgomote, șoapte într-un spațiu non-convențional unde nu știi exact când se termină mini-piesa, dacă membrii de grup sunt spectatori sau nu, dacă trebuie să aplauzi sau nu, dacă atunci când se stinge lumina trebuie să părăsești încăperea sau nu.

Culorile se amestecă înainte ca rubikul să fie terminat iar spectatorul este prins cumva în acest joc. Nu știm dacă scopul este neapărat rezolvarea rubikului, dar combinațiile în sine sunt/ar putea fi dintre cele mai reușite și mult mai importante la nivel subiectiv. Fiecare spectator-participant pleacă de acolo cu propriul kub rubic rezolvat pe jumătate, terminat sau nici măcar început.

–

Petro Ionescu este semnatara unuia dintre cele şase scenarii, este membru Teatru 2.0 şi  masterandă la Dramaturgie / Filmologie la Facultatea de Teatru şi Televiziune, anul întâi. I-am trimis câteva întrebări şi iată ce a ieşit:

–

Echinox: Pentru început, spune-ne câteva cuvinte despre Teatru 2.0. Cine sunteţi, ce faceţi, ce doriţi şi unde vă găsim?

Petro Ionescu: Teatrul 2.0 are şase membri şi s-a format natural. Împreună cu colegele mele am realizat că nu ne leagă doar prietenia din timpul anilor de studenţie, ci şi gânduri comune despre ce înseamnă teatrul pentru fiecare dintre noi. Acest proiect reprezintă o alternativă la teatrul convenţional, instituţionalizat. Clujul, din păcate, nu a fost un oraş care să beneficieze de teatre independente, spre deosebire de altele, şi nu mă refer aici la Bucureşti, ci la Tîrgu-Mureş, unde există patru teatre independente care şi-au format un public destul de fidel. Revenind la Teatrul 2.0, ne dorim o schimbare, o upgradare care se lasă tot mai mult aşteptată în lumea teatrală din România şi sperăm ca alături de alţi oameni, cu obiective asemănătoare, să ajungem la un nivel mai ridicat, îmbunătăţit. De găsit ne găsiţi pe pagina de Facebook, pe blogul nostru şi la spectacole, cât mai des posibil, să sperăm.

–

Cum s-a născut proiectul Rubik şi cât de strâns legat este acesta de locaţia unde e montat? Spaţiul a ales piesele sau invers?

P. I.: Rubik reprezintă prima noastră ieşire în lume sub numele de Teatru 2.0, aşa că am vrut să facem ceva care să ne implice egal pe toate şase: şase texte, şase elemente care formează un spectacol. Totul a fost gândit pentru spaţiile puse la dispoziţe de Fabrica de pensule şi fiecare echipă şi-a ales o locaţie care să se plieze cât mai bine pe specificul fiecărui moment în parte. La început, ne temeam că nu vom găsi spaţii destule, dar s-a rezolvat mai simplu decât ne aşteptam. Rubik nu se poate juca într-o sală de teatru clasică. Pentru a putea funcţiona în altă parte decât în Fabrica de pensule, are nevoie de spaţii alternative.

–

Aţi avut în minte proiecte asemănătoare ca inspiraţie? Mă gândesc la piese precum Unchiul Vanea în regia lui Andrei Şerban, Faust-ul lui Purcărete, Hecuba lui Cristian Nedea, anumite piese ale lui Radu Afrim… Personal, ce regizori români admiri?

P. I.: Nu am încercat să urmăm un model, dar probabil influenţele de care vorbeşti tu s-au manifestat inconştient. Am adoptat ideea unui public care migrează tocmai pentru a oferi diversitate şi o mostră din ceea ce îşi propune teatrul nostru. E amuzant că mă întrebi de regizori, eu fiind responsabilă de partea dramaturgică a unui spectacol… Preferatul meu deocamdată e regizorul Alexandru Dabija.

–

Mizaţi destul de mult pe spaţiu, iar aceasta este o tendinţă oarecum generală a teatrului tânăr. Pentru tine, ce aduce nou acest tip de reprezentaţie? Ce păstrează, ce reciclează şi ce pierde din teatrul clasic?

P. I.: Cred că răspunsul la aceste întrebări se regăseşte cumva şi în ceea ce am spus şi mai sus. Cu Rubik am mizat pe spaţiu şi nu numai. Din punctul meu de vedere, cel mai mult am mizat pe public şi pe reacţiile lui. Noi ţintim către un public tânăr care are nevoie să fie provocat şi care să îşi înţeleagă importanţa în cadrul unui act artistic. Nu există reţete, dar cred că nu mai poţi monta un spectacol clasic, cu un text clasic, în speranţa că cei tineri vor empatiza. Suntem o generaţie care are deja alt mecanism de percepţie.

–

Vezi decorul post-industrial, labirintic, insolit şi dezolant ca element revoluţionar, ca oportunitate majoră la nivel estetic, ori pur şi simplu ca… updatare firească, adaptare la real, apropierea de nevoile publicului?

P. I.: Probabil totul a plecat de la lipsa de spaţii a unor creatori. Nimeni nu îţi pune la dispoziţie o sală, pur şi simplu. Nevoia şi gândirea practică au condus la acest nou curent al spectacolelor în locaţii post-industriale. În mod evident, mai apoi a fost văzut ca un lucru inovator, revoluţionar. Avantajele halelor, fabricilor dezafectate sunt multiple: decor ready-made, economisirea de bani, impunerea unei noi estetici. Problema e că sunt numeroase spaţii de genul ăsta, dar care nu sunt date spre scopuri artistice, multe sunt lăsate aşa, abandonate şi fără niciun folos.

–

Proiectul vostru mi se pare foarte curajos. Găsiţi suport logistic şi financiar? Cum reacţionează instituţiile de la noi din ţară când li se propune aşa ceva?

P. I.: Momentan ne bucurăm de parteneriatul cu Fabrica de pensule. Pentru Rubik am avut resurse puţine, s-a făcut aproape din nimic. Cea mai importantă investiţie a fost din partea actorilor şi regizorilor care au acceptat să lucreze cu noi, fără să aibă pretenţia să fie recompensaţi. E încă greu de spus cum va evolua totul, mai sunt multe de pus la punct. Acum încercăm să obţinem finanţări pentru un alt spectacol şi aşteptăm răspunsuri.

–

Cu Rubik aţi avut până acum două reprezentaţii, iar publicul n-a lipsit. Ce feedback aţi primit? Se mai joacă?

P. I.: Nu era plănuit să avem două reprezentaţii la acest spectacol. A doua oară s-a jucat ca şi consecinţă a prezenţei numeroase de spectatori. Fiind locuri limitate, au fost mulţi care nu au apucat să vadă spectacolul pe 4 februarie, aşadar l-am reluat. Ne gândim să îl mai jucăm o dată şi la sfârşitul lunii martie, asta rămâne de văzut. Depindem de public foarte mult. Până acum am primit un feedback pozitiv. Mă îndoiesc că nu există şi remarci negative, dar din fericire nu au ajuns încă la urechile noastre.

–

Material realizat de Lavinia Rogojină şi Bogdan Odăgescu.

Poze de Roxana Pop