Şi prea-prea şi foarte-foarte @ Salman Rushdie

Alexandra Găujan26 martie 2011

Luka şi Focul Vieţii, a doua carte pentru copii a lui Salman Rushdie, este o alegorie a refuzului de a accepta neputinţele părinteşti. Luka, mezinul familiei Khalifa din fictiva ţară Alifbay, porneşte într-o călătorie iniţiatică alături de câinele şi ursul său – numiţi fiecare după specia celuilalt, Ursu şi Cuţu (de gustibus est disputandum). Miza, mai mult decât trezirea tatălui dintr-un somn comatos, este întreţinerea iluziei că acesta este nemuritor şi atoateştiutor. Cum blestemul băiatului la adresa unui circar abuziv repercutează asupra părintelui său, iar cea mai frumoasă locuitoare a Lumii Magice îi aduce aminte protagonistului de propria mamă, situaţia este interpretabilă drept ivirea subconştientă a complexului oedipian. Nu voi face aşa: poate că şi sufletele imaginare se chircesc sub privirea de ceasornicar.

Cel mai recent roman al scriitorului britanic de origine indiană abundă în jocuri de cuvinte, iniţiale majuscule, rime şi enumerări bizare. Mărci înregistrate sau reminiscenţe ale carierei de copywriter, multe dintre acestea au darul de a se încrusta în zone oculte ale scoarţei cerebrale, ieşindu-şi din matcă în perimetrul informaţiilor de utilitate imediată (să fie lapsusul boala profesională a cititorului de cursă lungă?). Scriitorul jonglează permanent cu sensurile proprii și figurate: un şuvoi de cuvinte poate avea consistenţa unei cascade, o memorie de elefant se livrează la pachet cu extremitatea frontală a acestei vietăţi, iar când vine vorba de ploaia de pisici… mi se face semn din culise că exagerez cu dezvăluirile. Versiunea românească salvează majoritatea calambururilor, însă pe alocuri schimbarea sensului original se dovedeşte inevitabilă – de exemplu, Şobolanul Absolut, ales prin Absolutizare, provine din Over-Rat, Over-Rat-ed; în schimb, conform speranţei exprimate de Rushdie prin vocea auctorială a romanului Ruşinea, prin traducere se şi câştigă, pe alocuri, ceva: Nutmeg the Changer devine carismatica zmeoaică Ghinduşa Schimbista.

Simetria este omniprezentă în basmele lui Rushdie. Acesta le-a dedicat celor doi fii Harun şi Marea de Poveşti (1990), respectiv Luka şi Focul Vieţii (2010). Acţiunea ambelor romane porneşte din acelaşi punct, o casă zugrăvită precum un tort, din apropierea fabricii de tristeţe, de pe ţărmul mării cu peştiposaci. Ambii protagonişti sunt fiii vestitului Raşid Khalifa, Noianul de Cuvinte; ambii pătrund clandestin în Lumea Magică pentru a-şi salva tatăl. Harun a călătorit alături de acesta, ajutându-l să-şi înnoiască abonamentul la Sursa de Poveşti; Luka este însoţit de Tatanonimul, dublul transparent al lui Raşid, venit să mijlocească trecerea sa în nefiinţă. Dacă în prima poveste elementul privilegiat a fost apa, în cea de-a doua i se acordă prioritate focului. Prin intermediul creaturilor stranii ale Lumii magice, protagoniştii evoluează de la fermitatea absolută a diviziunilor etice înspre acceptarea zonelor gri; pe deasupra, atât calea dreaptă, cât şi temuta cale stângă se dovedesc opţiuni compatibile cu rolul de erou. Ţării vorbăreţilor Gupi din primul volum îi corespunde Ţara Zel a insultelor exuberante, iar întunecatei Chup, Respectoratul I al şobolanilor veşnic jigniţi. În plus, protagoniştii desluşesc în fiecare entitate magică personalitatea cuiva întâlnit în lumea de zi cu zi.

O primă chestiune discutabilă a acestui sequel este însăşi abundenţa simetriilor. Dacă în Harun ele trimiteau cu gândul la reducţiile prin care mintea copilului se raportează la mediul înconjurător, în cazul de faţă corespondenţele alegorice devin monotone – totuşi, nu întotdeauna şi poate nu pentru cel ce face abstracţie de prima carte.

Harun şi Marea de Poveşti este un roman despre importanţa imaginaţiei şi a libertăţii cuvântului. Luka şi Focul Vieţii ilustrează înfruntarea dintre naraţiunea clasică, elaborată, cu referinţe intertextuale[1] ce solicită memoria ori trezesc curiozitatea cititorului, şi firul narativ sincopat al jocurilor video, în care nivelul şi punctele de experienţă acumulate primează asupra individualităţii personajelor, iar aşa-zisa alegere a binelui vine alături de obiecte-bonus. Însă Rushdie face exces de condimente din a doua categorie, dându-i romanului un nefericit iz SF. De ce nefericit? Pentru că autorul înglobează în mod artificial lumea ficţională desăvârşită a primului său basm în paradigma recentă a divertismentului tehnologic. Pe măsură ce protagonistul pierde câte una dintre sutele de vieţi de rezervă cu fiecare lovitură de roşie stricată sau glonte virtual, povestea câştigă o tentă parodică involuntară.

Perpendicularitatea dintre axa temporală a lumii obişnuite şi veşnicia tărâmului magic se desfiinţează odată cu revelarea faptului că acesta din urmă trăieşte în inima lui Raşid. Bătălia finală se dă între Cele Trei Adevăruri Inevitabile (Ce a fost, Ce este, Ce va fi) şi credinţa figurii paterne în timpul-râu, influenţabil prin emoţii şi dorinţe persistente. Romanul constituie o apologie a meseriei de povestitor, ameninţată de înmulţirea constantă a mijloacelor de divertisment solitar. Rushdie pare a vrea să ajungă la concluzia că dependenţa de jocuri video a generaţiilor recente poate fi exploatată de scriitorul dispus să se implice în dezvoltarea universului cibernetic; însă, urmărind să păstreze un echilibru între argumentele pro şi contra influenţei avansurilor tehnologice asupra poveştilor, naratorul lasă în urmă un ghem de idei confuze. Metamorfoza Lumii Magice a lui Raşid Khalifa într-un joc 3D cu nuanţe psihedelice se dovedeşte un experiment nu cu totul eşuat, însă nici pe departe entuziasmant.

Luxurianţa de zei ai mitologiilor elene, romane, egiptene, aztece ş.a., cu miză didactică, exclude precaut divinităţile încă în viaţă; însă, alături de oscilaţia între scene menite persoanelor cu tulburări hiperkinetice[2] şi meditaţii asupra naturii timpului, a viselor, a cunoaşterii, se opune simplităţii formale a basmelor, respectată în Harun. Eventuala justificare o constituie natura hibridă a textelor postmoderne, producătoare de nelinişte şi discomfort. Dar naratorul (perfect creditabil) declară că scopul său este, din contră, desfătarea; iar clasificarea celor două romane pentru copii drept naraţiuni postmoderne şi studierea lor ca atare i-ar provoca scriitorului cel puţin o grimasă.

Nota falsă derivă din străduinţa de a oferi de toate pentru toţi, ceea ce duce, de altfel, la un text politically correct. Parafrazându-l pe W. Gombrowicz[3], Rushdie mare scriitor este, aşa că, pe lângă reflexul încântării în faţa creaţiilor sale, are virtutea de a stimula acut spiritele critice. Cu toate astea, fisurile ies în evidenţă pe fundalul romanelor care l-au consacrat, iar nu pe acela al literaturii fantastice actuale.

Alexandra Găujan

[1] Printre cele mai limpezi: Frumoasa din pădurea adormită, Albă-ca-Zăpada, Alice în Ţara Minunilor, Doctor Who, Terminator, mitul argonauţilor;

[2] În beneficiul cărora există, de exemplu, o menţiune a Angelinei Jolie;

[3] „Cum nu te încântă, Galkiewicz, dacă ţi-am explicat de o mie de ori că te încântă.” (Witold Gombrowicz, Ferdydurke).