[1976] Interviu cu Nicolae Manolescu [goldmine]

REP. Stimate domnule Nicolae Manolescu, în cronicile pe care le susţineţi cu o regualritate de invidiat în „România literară” abordaţi în egală măsură cartea de proză, cartea de poezie, cartea de teatru. Să vedem în asta o nostalgie a celui ce-ar fi vrut să fie scriitorul Nicolae Manolescu sau, dimpotrivă, aspiraţia spre o critică totală?

N.M. Cred că nici una nici cealaltă, ci, pur şi simplu, o obligaţie care se creează pe parcursul timpului. Nu mi-am propus din capul locului şi nici nu încerc să mă ţin în mod forţat de un program anumit, dar mi se pare că o cronică literară trebuie să se ocupe de toate cărţile care apar la un moment dat, aşa încît nu prea fac deosebire cînd e vorba de cărţi de poezie, de proză, de critică, istorie literară, reeditări, şi chiar traduceri. Tot ce-mi cade sub mînă şi mă interesează cred că poate forma obiect de cronică literară. Sigur că putem discuta dacă anumite cărţi merită sau nu să intre în atenţia criticului, dacă nu rămîn pe dinafară cărţi foarte bune, dar asta este inevitabil şi desfid pe un cronicar literar, oricît de bătrîn şi de experimentat, să-mi spună că alege cărţile în mod infailibil. Eu n-am descoperit după atîţia ani de zile un criteriu fără greş. Dacă privesc în urmă, nu pe durata a mai mulţi ani, ci doar a unui an sau doi, totdeauna mi se pare că am lăsat pe dinafară cărţi despre care ar fi trebuit să scriu şi am scris despre altele care nu meritau dar în momentul în care sînt pus în situaţia de a alege, o fac după cum pot şi mă pricep. Certitudinea este de moment. Există poate un capriciu, dar capriciile nasc adesea certitudini. Singura confirmare a alegerii poate veni de la alte cronici literare, pentru că mă mai uit în dreapta, în stînga, văd cam despre ce scriu şi alţii. Cîteodată, cînd mă simt rămas în urmă la un anumit capitol, încerc să „ratrapez”. Uneori nu sînt de acord cu alegerile pe care le fac alţi cronicari, alteori observ că se iau ei după mine, că le-am atras atenţia asupra unei cărţi sau asupra unui domeniu în care cronica literară n-a intrat. În orice caz, măcar un anume sentiment de cuprindere al cronicii îl am şi mă obsedează încît vreau să nu scape nimic, indiferent de natură. Eu fiind un om curios în general de tot ce se scrie şi de tot ce se discută în literatură, nu văd, de pildă, de ce-aş ignora o reeditare: o carte a lui Eugen Lovinescu, Ibrăileanu, Popovici sau altcineva…

REP. …ceea ce nu se prea face la alte reviste.

N. M. Se mai face uneori… Fără să spun că eu am descoperit sistemul acesta de a face cronică (înainte de război se făcea obişnuit cronică la reeditări), poate că am contribuit într-o oarecare măsură la reimpunerea acestei diversităţi scriind despre tot felul de cărţi care au intrat în „obligaţiile” cronicarului literar. Exista, mai ales prin anii ’60, obişnuinţa cronicii literare de a se ocupa aproape exclusiv de cărţile noi. Era un moment de explozie editorială prin ’66-’67 şi cronicarii erau literalmente depăşiţi de cantitatea de cărţi şi atunci nu puteai cere unui cronicar să scrie de exemplu despre istorie literară. Eu am încercat chair atunci să scriu despre reeditări, istorie literară, cărţi apărute în secolul trecut, vechi autori din literatura română de la începuturile ei. Iniţial, chiar cu puţină ostentaţie, şocînd pe unul sau pe altul. S-au mai şi supărat pe mine confraţi sau scriitori care îmi reproşau că nu mă ocup de ei ci de Dosoftei, dar uneori prefer să recitesc Dimitrie Cntemir decît să citesc o carte recentă şi proastă, un roman insipid sau un volum de critică ce mă plictiseşte.

REP. Ce-a însemnat trecerea de la „Contemporanul” la „România literară”?

N.M. Absolut nimic, am trecut împreună cu George Ivaşcu care mi-a dat cronică acum aproape cinsprezece ani, la „Contemporanul”. Am trecut, în parte, datorită lui căci eram decis s-o abandonez cu totul, şi o voi şi abandona în clipa în care el va pleca de la „România literară” sau cînd nu va mai vrea să aibă cronicar sau cînd se vor întîmpla ştiu eu ce alte lucruri.

REP. Care e pentru dumneavoastră rolul polemicii în viaţa literară?

N.M. Acum vreo zece ani, mi se pare, am răspuns la o întrebare asemănătoare în revista „Luceafărul”. Comentam atunci textul lui Lovinescu din monografia despre Maiorescu, unde se face distincţie între polemică şi pamflet, Lovinescu susţinînd acolo că polemica este de idei şi pamfletul este de cuvinte. Spuneam, făcînd doar pe jumătate un paradox, că nu cred să existe cu adevărat polemică de idei, că toate polemicile sînt de cuvinte, se reduc deci la pamflet. Sigur că, teoretic, principial, putem admite că polemica trebuie să fie de idei şi cerem mereu o polemică în sensul bun al cuvîntului, dar practic constatăm la tot pasul că polemicile degenerează în certuri. Criticii ca şi gramaticii… certant şi încă, de obicei, pentru tot felul de fleacuri. De mult n-am mai citit o dispută polemică interesantă, animată de bune intenţii de amîndouă părţile, în care să se lămurească realmente o problemă, un aspect al literaturii sau valoarea unui scriitor, a unei cărţi, sau necesitatea unei dezbateri literare. De obicei, aşa-zisele polemici nu sînt decît ocazii de a se răfui ale unor scriitori cu alţii, ceea ce produce o impresie absolut penibilă şi nu cred că slujeşte nimănui nici campania unei reviste împotriva unui scriitor sau critic, nici campania prin care criticul răspunde revistei în cauză.

REP. Se vorbeşte frecvent că momentul ’66-’67 a fost unul al poeziei. După generaţia deja consacrată a lui Nichita Stănecu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu se poate vorbi azi de o nouă generaţie, prefigurată, după unii, de poezia lui Mircea Dinescu, iar după alţii de poeţii echinoxişti (Dinu Flămând, Ion Mircea, Adrian Popescu, Aurel Şorobetea)? V-am ruga să faceţi şi o distincţie înte „moment” şi „generaţie” sau să confirmaţi identitatea lor.

N.M. Nici nu se suprapun, nici o distincţie foarte clară nu se poate face pe o literatură atît de apropiată dar, ca şi în cazul momentelor, şi generaţiile acestea sînt foarte numeroase de la o vreme. Eu am apucat, dacă ar fi să iau în serios ce s-a scris pe această temă, cam vreo patru generaţii. Mi se pare exagerat, totuşi! Nu mă simt atît de bătrîn încît să fi fost contemporan cu patru generaţii, nici nu cred că istoria va confirma aceste împărţiri. Acum de curînd citeam într-o carte a lui Al. Piru observaţia că de fapt nu există decît o singură generaţie după 1950, în care ne găsim cu toţii, scriitori între douăzeci şi cincizeci de ani. După criteriile lui Thibaudet conform căruia generaţiile se succed la treizeci de ani ar fi posibil ca după 1980 să apară o nouă generaţie. Nu ştiu dacă e aşa, dar nici prea multe generaţii nu e bine să creăm. O dovadă că spiritul acesta de generaţie a fost artificial întreţinut este şi faptul că poeţii tineri, aceia care sînt cam de vîrsta lui Mircea Dinescu sau Aurel Şorobetea şi cîţiva critici cam de aceeaşi vîrstă au pornit la un moment dat o campanie împotriva „generaţiei” lui Nichita Stănescu, a mea şi a celorlalţi. Sigur că orice tînăr care intră în literatură se izbeşte într-un fel, ca de o teribilă inerţie, de un sistem deja constituit, în care intră şi predecesorii ca persoane fizice şi cărţile lor ca persoane intelectuale. Dar nu e mai puţin adevărat că nu ştiu dacă Mircea Dinescu ar cîştiga ceva excluzîndu-l pe Nichita Stănescu sau dacă Nichita Stănescu ar fi rămas un poet mai bun neapărînd Mircea Dinescu. În literatură şi artă în general valoarea, capodopera sînt noţiuni relative. Dacă un poet e mare el e astfel în relaţie cu ceilalţi. Presupunînd că ar rămîne un singur poet într-o singură cultură el n-ar fi nici mare nici mic, ar ieşi in domeniul faptelor literare care presupune o anumită cantitate de opere, multe relaţii, un fel de cîmp de forţă magnetic. Nu se poate face o literatură cu o singură carte sau două. Malraux spunea că nu există experienţă estetică pentru virginitate. Eu aş spune că nu există literatură compusă dintr-un număr finit de cărţi. Trebuie să avem sentimentul cantităţii infinite, sentimentul că pot apărea mereu alţi scriitori, alte cărţi şi alte relaţii ca să putem vorbi de valori.

REP. S-ar putea marca valorile printr-un anumit moment evolutiv al gîndirii poetice, acceptînd că însăşi acesta a înregistrat o evoluţie?

N.M. Da, probabil că da, deşi valoarea este destul de misterioasă ca s-o putem limpede lega cu certitudine de o evoluţie a gîndirii poetice. E limpede, de pildă, că generaţia sau poeţii care au început să scrie de prin 1968-1970 sînt în multe privinţe mai evoluaţi, mai cultivaţi, interesul pentru cultură este altul decît a fost la generaţia precedentă, dar asta nu înseamnă neapărat că ei vor fi scriitori mai buni. Eu cred că poezia presupune cultură aşa cum viaţa, în sens biologic, presupune o anumită structură interioară. Nu se poate face poezie de către nişte oameni care nu citesc. Un poet care nu citeşte este, în cel mai bun caz, un poet al unui singur volum. Avem destule exemple în literatura română. Un poet care să facă o lungă carieră, care să conteze dincolo de acest prim „jet”, eventual excepţional, trebuie să citescă la fel ca un critic, ca un prozator, ca un dramaturg. Nu cred în spontaneitatea aceasta juvenilă care ne poate da exemplare foarte interesante de poeţi dar care se pierd de obicei foarte repede.

REP. Există şi reversul, atunci cînd o poezie se construieşte sprijinită numai pe cultură. Ce se întîmplă în acest caz?

N.M. Există, însă nu cred că literatura română suferă de acest… revers. Sînt, evident, poeţi în primul rînd cultivaţi şi abia în al doilea rînd talentaţi. Nu putem face din asta o ordine, destul de discutabilă de altfel. Marii noştrii scriitori au fost de obicei mai aproape de formula spontană decît de cea elaborată. Sigur că sînt cazuri excepţionale din acest punct de vedere ca cel al lui Sadoveanu care pare scriitorul spontan prin excelenţă, o adevărată natură creatoare. Şi totuşi, tocmai Sadoveanu este scriitorul cu conştiinţa profesională cea mai dezvoltată dintre toţi scriitorii secolului XX de la noi. Iată deci că e greu de făcut o asemenea distincţie. Scriitori de tipul Valéry avem mai puţini.

REP. S-au şi auzit anumite suspiciuni referitoare la primatul poetului Valéry.

N.M. Dacă n-a fost un mare poet, ca teoretician al poeziei este revendicat în momentul de faţă de structuralişti. Formulele lui sînt citate de cei mai ortodocşi structuralişti iar proza lui, aşa-zisa lui proză, Monsieur Teste şi celelalte sînt superbe, sînt dintre operele cele mai frumoase din literatura franceză modernă care pot concura oricînd pe Proust, pe Gide sau Claudel.

REP. Revenind la Sadoveanu, ce v-a determinat să scrieţi cartea care a apărut de curînd. Este tot o „lectură infidelă”?

N.M. Da, probabil tot o „lectură infidelă” sau cum vrei să-i spui. M- a determinat faptul că nu-mi plăcea Sadoveanu. Îmi dădeam seama că este un mare scriitor, dar nu „înţelegeam” asta cu acel simţ pe care-l numim de obicei simţ critic, ci cu un altul, nu ştiu al cîtelea, nu l-am numărat, care putea să fie în fond şi expresia unei prejudecăţi, a unei convenţii. Puteam să cad victimă convenţiei literare care vede în Sadoveanu pe unul din cei mai mari scriitori români. Şi ca să verific în ce măsură această idee a mea că e un mare scriitor, neverificată de lectura lui (pentru că de cîteori citeam o carte de-a lui nu-mi plăcea atît de mult încît să fiu de acord cu mine însumi) am încercat să scriu o carte care m-a obligat să recitesc totul sistematic şi abia cu această ocazie l-am descoperit pe Sadoveanu. De altfel, anumite dificultăţi pe care le avem azi toţi criticii cînd scriem despre asemenea autori ţin de încercarea de a face un fel de „tabu” din marile valori naţionale. Cred că a scrie fără spirit critic despre Eminescu este mai rău decît a nu scrie deloc. A scrie fără spirit critic despre un mare autor înseamnă a întreţine un cult, a transforma exerciţiul critic într-o idolatrie, pînă la urmă a împinge pe toată lumea la o plictiseală îngrozitoare, a îndepărta pe cititori de autorii respectivi. Dacă vrem în schimb cu adevărat ca Eminescu să continue a conta ca mare poet, să-l descoperim mereu şi să convingem pe cei care vin după noi de valoarea lui, trebuie să-l privim cu spirit critic. Fără spirit critic nu există nu numai critică dar nici cultură. La urma urmelor, cultura însăşi se întemeiază pe spiritul critic.

REP. În condiţiile actuale cînd actul critic capătă dimensiunile unei complexităţi crescînde, care credeţi că este adevăratul statut al criticului?

N.M. Statutul criticului e greu de definit în ansamblu pentru că există critici care s-au consacrat mai ales actualităţii literare şi tocmai datorită complexităţii de care vorbeai, ei nu sînt cu totul de condamnat. A face bine un lucru înseamnă la urma urmelor a renunţa la altele. Sînt critici care au renunţat aproape de tot să se ocupe de autori vechi spre a scrie numai despre ceea ce apare, de literatura „la zi”.

REP. Şi atunci sînt învinuiţi de „sanitariat” literar.

N.M. Da, dar „sanitariatul” acesta litera e foarte necesar. Fără el ne-am mişca într-un cîmp de opere neclasate. Ar fi ca şi cînd am intra într-o bibliotecă în care cărţile n-au fost clasificate conform sistemelor binecunoscute. Critica este un fel de sistem de clasifcare a literaturii curente şi am toată admiraţia faţă de cei care pot face exclusiv acest oficiu. Eu personal nu pot şi de aceea fug tot timpul în alte preocupări, dar nu spun asta ca pe un merit, căci poate să fie şi un defect. Fug pentru că mă plictisesc. Nu mi-am făcut nici o carte din articolele curente pînă acum şi nici nu am de gînd să-mi fac. Nu sînt în stare să citesc numai romanele lui Eugen Barbu, mai simt nevoia să-l recitesc şi pe Thomas Mann.

REP. Vă apropiaţi de spusele lui Călinescu dintr-o cronică a sa unde susţinea că un critic care nu-şi încearcă aptitudinile şi pe literatura universală nu are şanse de supravieţuire.

N.M. Este o observaţie foarte exactă, pentru că, aşa cum literatura unei ţări este o structură explicabilă prin condiţiile istorice specifice, literatura lumii este o structură la un moment dat din care literatura naţională face parte şi cînd noi, predecesorii sau urmaşii noştri citim nu numai cărţi dintr-o anumită literatură, ci din toate literaturile, creaţia însăşi suportă presiunea acestei structrui colosale care este literatura universală. Încît cum putem noi vorbi de literatura română, despre romanul românesc, ca să dau un exemplu, fără să citim pe Balzac, care a influenţat pe atîţia din scriitorii români, fără să-i cunoaştem pe Zola, Faulkner, Proust, Thomas Mann care revin aproape la fiecare romancier român ca un fel de obsesie continuă. Asta nu înseamnă că scriitorii români îi copiează pe cei străini. Sincronismul lui Lovinescu care mai este combătut şi azi mai ales de către cei care nu l-au citit pe Lovinescu nu susţinea că literatura română copiează pe cea străină. Susţinea că există un spirit al veacului şi că nu e normal ca o literatură la un moment dat să nu participe la acest spirit. Sincronismul ar fi starea normală a literaturii. Absenţa acestui sincronism al literaturii cu celelalte literaturi este o stare anormală, aidoma organismului rupt de mediul înconjurător. Revenind la observaţia lui Călinescu, nu numai criticul are nevoie să citească literatură străină dar şi scriitorul. Politica de traduceri care se duce la noi în momentul de faţă este remarcabilă tocmai din acest punct de vedere.

REP. În cazul acesta ce se întîmplă cu foiletonul care se ocupă doar de o secţiune a literaturii?

N.M. Dacă n-are timp să citească şi alte „secţiuni”, el riscă să nu mai aibă un criteriu de valoare. Sigur că instrumentele criticului nu sînt tot atît de exacte ca instrumentele de măsurat din alte domenii, dar trebuie şi ele verificate din cînd în cînd. Altfel se întîmplă ca şi cu ceasul din povestirea unui scriitor sovietic, care mergea dar, care nefiind niciodată potrivit, arăta un timp al lui, tot mai deosebit de cel real.

REP. Ce proiecte aveţi?

N.M. Am scris o carte foarte scurtă despre Odobescu pe care o voi preda editurii „Minerva” şi lucrez, prin sondaje deocamdată, citind pentru consolidarea anumitor intuiţii şi idei în vederea unei istorii a literaturii române…

REP. …din prezent pînă la origini.

N.M. Da, din prezent pînă la origini. Am început deja să lucrez cu sentimentul că tot ceea ce citesc constituie o pietricică, o cărămidă pusă la edificiul celălalt care treptat se încheagă şi sigur că va veni într-o zi cînd nu-mi va rămîne decît să citesc ceea ce a mai rămas. Aşadar nu pot să spun că lucrez la istoria literaturii, ci în vederea ei, pe care vreau totuşi s-o închei în doi sau trei ani.

REP. Cum vedeţi rolul revistelor literare studenţeşti?

N.M. Sînt reviste care pot avea o dublă funcţie: de formare pentru cei care scriu la ele, studenţi care găsesc în aceste reviste modalitatea posibilă de a scrie, de a exercita o disciplină literară oarecare; şi a doua, dacă revistele reuşesc să reziste dificultăţilor de tot felul şi să împlinească o vîrstă oarecare cum se întîmplă cu „Echinox”-ul şi cum se va întîmpla probabil cu cea de al Iaşi, acestea fiind de fapt cele mai serioase, ele pot deveni un factor de opinie chiar în viaţa literară. „Echinox”-ul este în momentul de faţă o revistă care reprezintă un factor de opinie în viaţa literară. Ea se citeşte peste tot, se recenzează în alte publicaţii din ţară, oamenii de acolo sînt cunoscuţi. Prima echipă a „Echinox”-ului, fără nici o excepţie, se numără astăzi printre poeţii, prozatorii şi criticii de valoare. Nu văd de ce echipele următoare vor da mai puţine talente. Probabil că tocmai climatul creat la „Echinox” realizează virtualităţile posibile. E greu să se creeze o tradiţie, dar odată creată, ea devine factor de stimulare şi climat literar. Ar mai fi şi o a treia funcţie, pe care o pot avea astfel de reviste şi anume aceea de a propune atenţiei altor reviste nume noi. Publicînd într-o revistă studenţească trei sau patru ani consecutiv, un tînăr se impune atenţiei, obţine un certifcat al valorii sale.

REP. Credeţi în perenitatea actului critic?

N.M. Precum a poeziei, prozei şi celorlalte?

REP. Exact.

N.M. Fără nici o îndoială, mai ales că separaţia între critică, proză, poezie e greu de făcut. Vorbind de literatură în genere nu-mi pot imagina o literatură fără critică după cum nu-mi pot imagina o literatură fără poezie. Critica face parte din literatură. Criticul este un scriitor a cărui judecată de valoare reprezintă o participarea spiritual-afectivă aşa cum există o participare similară în poezie, în proză şi celelalte şi atunci sigur că lucrul acesta rămîne. Judecăţile lui Ibrăileanu bunăoară nu mai sînt acceptabile decît într-o mică proporţie astăzi dar cu toate acestea Spiritul critic în cultura românească e o carte care la aproape şaptezeci de ani de a la apariţie se citeşte cu fascinaţie.

REP. V-am ruga să vă autodefiniţi.

N.M. Nu mă simt în stare s-o fac, cel puţin deocamdată.

/

De Ioan Groşan şi Radu G. Ţeposu

(nr. 5-6/1976)

/

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Independent în pandemie: BIS Teatru

Independent în pandemie: BIS Teatru

Nuanțe de kitsch sub semnul inorogului

Nuanțe de kitsch sub semnul inorogului

Denumiri multiple pentru același cutremur

Denumiri multiple pentru același cutremur

Independent în pandemie: Teatrul de Artă/ Reactor de creație și experiment

Independent în pandemie: Teatrul de Artă/ Reactor de creație și experiment

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.