Aerostat. O istorie minoră @ Stelian Müller

Stelian Müller – Aerostat, Galaxia Gutenberg, 2011, sub 100 p. foarte mici

/

Sunt pe trotuar, aștept culoarea verde a semaforului, o fată se oprește aproape de mine, mă retrag încet, mi-e teamă să nu audă ce se întâmplă la mine în cap. (Aerostat)

E ușor să spui că un elefant, oricât ar fi de bun, nu face doi bani ca porc mistreț; în acest punct ajunge mai toată critica. (Ford Madox Ford)

/

Stelian Müller nu este un autor cu renume și probabil nu ați auzit de el dacă nu sunteți pe clubliterar (acolo unde mai scrie și unde a postat fragmente din Aerostat) sau dacă nu trăiți în Cluj, oraș în care s-ar putea să vă întâlniți cu autorul chiar pe stradă. Nu-l salutați, s-ar putea să nu vă răspundă.

Aerostat, volumul de debut al lui Stelian Müller pe care Rareș Moldovan (în postfața cărții) și Alex Goldiș îl anunță ca pe unul dintre cele mai bune debuturi din ultima vreme, este o carte pe care după ce o citești rămâi cu senzația că a apărut de nicăieri și că va dispărea la fel de nespectaculos, dacă o uiți pe masa din bucătărie. Tocmai de aceea, probabil, unii cititori o vor purta cu ei peste tot. Cât despre veșnica problemă a încadrării sau dilema existențială a criticilor, dacă Aerostat este o carte de poezie sau proză contează prea puțin, oricum nu există un test ADN care să stabilească cine are dreptate.

Aerostat este, mai degrabă, un volum de pseudo-proză-jurnal despre vocea din cap a unui personaj translucid, un volum care are nevoie de  o formulă fragmentară pentru a rămâne verosimil, o carte în care scriitorul nu jonglează cu personaje, nu fabrică decoruri și nu inserează dialoguri importante, o carte în care discursul rămâne unul intim-subiectiv până la final, fără să rateze.

Personajul din Aerostat nu te obligă la nimic, nu vorbește despre nimic în mod particular, îți vorbește, în schimb, despre cum e să te îndrăgostești în vis: „Azi noapte în vis m-am îndrăgostit de o fată” (p. 50) sau, indirect, îți amintește de schimbare, transformare sau înstrăinare: „Mă uit la o fotografie de a mea de acum zece ani, îi spun tipului din poză `Nu te cunosc`” (p. 82). Chipul personajului (care va muri de riduri) se pierde în lumea detaliilor nesemnificative, într-o zonă de confort emoțional în care se simte protejat. Unul dintre motivele evitării constante ar putea fi intuit după lectura epilogului, cert este că individul din Aerostat alege să se camufleze și să evite apariția în prim-plan, în fața camerei de filmat, unde ar trebui să (se) povestească.

Cartea lui Stelian Müller refuză marea narațiune, povestea plină de tensiune sau firele dramatice. Cu toate acestea, câteva linii narative minore ajung să se lege în jurnalul care acoperă o perioadă de șapte ani, dacă ești interesat să le urmărești. Scriitorul își propune să vorbească despre toate nimicurile care se adună în lume, despre cele care se întâmplă sau despre cele care nu ajung să se întâmple pentru că se renunță la gestul care le-ar putea transforma în realitate – cele din urmă există numai pentru vocea din cap, apoi se dezintegrează. Formula fragmentară urmărește tocmai acest traseu inedit al vocii din cap, al unor gânduri care nu pot rezista decât foarte puțin pentru că sunt înlocuite continuu de altele la fel de nesemnificative.

Vremea sau condițiile atmosferice ca întâmplări lipsite de importanță (pe care cei mai mulți le considerăm informații inutile) rămân până la urmă importante la nivel interrelațional. În mod ciudat, conversațiile banale despre vreme apropie indivizi care nu se cunosc, reușesc să reducă stinghereala din anumite conversații sau să amâne discursuri grave. Anumite lucruri sunt amânate sau evitate în Aerostat și din cauza vremii, aceste pauze de respirație sunt inserate aproape pe fiecare pagină: „Se apropie furtuna, ar trebui să mă adăpostesc dar n-ar fi corect față de furtună” (p. 73), „O ploaie ce obosește cumplit” (p. 83), „Furtuna s-a sfârșit, cerul s-a deschis, pe lucrurile ude lucește lumina” (p. 64) „Sunt pe stradă, soarele bate de peste tot” (p. 85), „Plouă mărunt, camera mea e undeva sub ploaie” (p. 31), „Am ieșit să duc gunoiul și soarele părea un far de locomotivă. Și la dreapta se făcea un gang și l-am ocolit pentru că vroiam să merg pe sub cer în continuare.” (p. 95)

Canonul literar nu va găzdui Aerostatul – oricum, nu aceasta este miza cărții -, dar peste zece ani (poate) mitul legat de această carte va plana undeva deasupra unui oraș oarecare, unde un individ o va citi într-o cameră prost luminată sau într-un local, undeva spre dimineață, și asta s-ar putea să conteze mai mult decât intrarea sau putrezirea în muzeul inocent al literaturii române.

În cele din urmă, cartea lui Stelian Müller trece peste tine ca o furtună liniștită de întuneric, ploaie și lumină: câteodată găsești un cer negru în fața ușii, iar câteodată lumina rămâne pe stradă împotriva legilor fizice pentru că „Dumnezeu a suflat putere în ea” (p. 91). Poate că Aerostatul se înalță la cer, dar lucrul acesta nu poate fi consemnat. E suficientă lumină la sfârșit pentru a crede asta.

Și pentru a răspunde, în final, la întrebarea care-i macină pe cei mai mulți cititori, vă spun că în Aerostat este vorba despre aproape mai nimic, despre gesturi și priviri, despre nimicul de temut sau despre celelalte nimicuri cotidiene pe care, de obicei, le găsești într-o carte ca elemente compoziționale periferice. Raportul este inversat în Aerostat, o carte fără subiect, un livre sur rien.

Stelian Müller scrie această istorie minoră și reușește să consemneze o lume invizibilă neîntâlnită în realitate, vorbește cu o precizie tăioasă pe care o diluează în același rând sau o anulează înainte de punct, scrie în formula concentrată a fragmentului despre o lume suspendată, pe care o construiește, o urmărește și o apară un singur locuitor.

Există, în cele din urmă, un spațiu intim care poate fi împărtășit cu dificultate, un spațiu privat care a fost anulat în viața socială reală sau virtuală (ce scrii pe Facebook nu e ceea ce se află în mintea ta sau lucrul la care te gândești – nu te amăgi), care este încă prezent în cartea lui Stelian Müller, unde toate celelalte nimicuri pe care nu le înțelegi întotdeauna ajung să dobândească coeziune (doar pentru vocea din cap): „ Stau lângă prietena mea, speriat, azi noapte în vis m-am iubit cu-o fată, mi-e teamă că parfumul ei să nu-mi fi rămas pe piele” (p. 91).

/

Lavinia Rogojină

/

Lavinia Rogojină

Articole similare

„Iza e o femeie realizată” – 98% Decizia corectă

„Iza e o femeie realizată” – 98% Decizia corectă

Un fel de „transă șamanică”

Un fel de „transă șamanică”

Distanța dintre mine și mine

Distanța dintre mine și mine

Queen of Hearts, Queen of Lies – sau despre viețile pe care le distrugi ca să o salvezi pe a ta

Queen of Hearts, Queen of Lies – sau despre viețile pe care le distrugi ca să o salvezi pe a ta

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar