Bogdan Coşa – Poker (fragment)

(Fragment din romanul Poker de Bogdan Coşa, câştigător al premiului de debut – concursul de manuscrise organizat de editura Cartea Românească, ediţia 2010)

Adei îi plac cărţile. Îi place tot ce ţine de artă, de… un nu ştiu cum să-i zic, în fine, e leşinată după orice căcat i se pare că miroase a cultură. La început mi-a zis că e artistă. Mi s-a părut fascinant. Ea trăieşte în filmul ăsta. Crede că e cultă. Că are o soartă specială. Că nu se poate coborî la nivelul unei petreceri. Crede că are trăiri înalte pentru că în fiecare dimineaţă se ridică din pat, îşi pune o cană de cafea şi ia o carte în fotoliu, memorii sau filosofie. Îmi zice că ăsta e ritualul ei, aşa îşi pune mintea în funcţiune. O perioadă m-a prins. Ajungeam la ea şi mă simţeam ca într-un sanctuar, cel puţin camera ei, că în living părinţii ei citeau Dan Puric. Nu poţi să citeşti Dan Puric. NU. Dar urcam scările la mansardă şi era un vis. Tablouri pe pereţi, măşti, vaze şi tot felul de obiecte artizanale. Era ceva total nou pentru mine. Da, eu, care-am crescut într-o garsonieră, şi aia cu chirie o bucată, să umblu cu tipe cu mansarde şi treburi de-astea? Maşinile altora. Apoi maşina mea, dar mi-am luat maşină. Şi casa… Şi tipele astea…

Nu ştiu de ce îmi trec prin minte toate prostiile. Ada, dracu ştie unde e. Andreea, aici, în maşina asta, dormind. Trecere la nivel cu calea ferată. O sută douăzeci, a cincea, a patra, a treia şi tot aşa. Hopuri mici. Andreea tresaltă puţin, ridică capul şi priveşte nedumerită pe geamul din dreapta. Se culcă înapoi. Fata asta e extraordinară. Nici nu ştiu dacă aş vreau sau nu să fim împreună. Niciodată nu ştiu dacă aş vrea să fiu cu altă tipă sau cu Ada. Nici când mă culc cu ele nu ştiu. Unele fac sex mai bine, altele mai puţin bine. Cu Ada e altfel. Cu Ada e ok. Câteodată se aburesc geamurile. Am înţeles că temperatura corpului creşte cu un grad jumate când faci sex. Asta era bine de ştiu când stăteam în garsonieră şi aveam un rahat de calorifer electric. Cinşpe-şaişpe grade în casă. Am plecat la ţară într-o iarnă şi, când ne-am întors, surpriză totală. Erau două grade în cameră. Nu ne-a venit să credem, rămăseserăm mască. Mama se uita la mine şi, când mi-a zis ceva, i-au ieşit aburi din gură ca unui eschimos. Dumnezeu s-o ierte. De fapt, asta-i conştiinţa aia blestemată. Eu sunt aproape ateu. Adică Dumnezeu sau eu. Dumnezeu sau nu. Uşor de ales, dar greu de renunţat în totalitate. Adică dacă nu e, nu e. Şi eu sunt singur. Şi mama nu mai e nicăieri sau cum? A fost doar în capul meu? Nu se poate asta, lucrurile ar fi prea simple. Ceva se întâmplă mai departe de mine, de Andreea, de maşina care îndoaie şoseaua, de Bucureştiul spre care ne îndreptăm.

***

Sunt foarte obosit. Simt asta dintr-o dată, până acum îmi fusese doar foame. E şase imediat şi afară s-a luminat binişor. În curând răsare soarele, o să-l prind mai departe de Comarnic, cum îmi place mie să-l văd, ieşind de după dealuri sau chiar la câmpie. Îmi aduce aminte de copilăria mea fericită, de dimineţile de vară în care mă trezeam împreună cu bunicul, pe la şase-şapte ani şi-l ajutam să mulgă vaca, să spele oalele şi să pună mămăliga la foc. Să cureţe grajdul uneori şi altele. După, mergeam să ducem roaba de gunoi în spatele grădinii. Acolo răsărea mereu soarele. Din acelaşi loc. Aproximativ. Păşune în faţă, o vale, apoi, în zare, malul celălalt şi culturile de porumb. Cerul se făcea din roşu portocaliu şi portocaliul se-ngălbenea imediat. Câteva pete de culoare, apoi un cer albastru. Şi ne întorceam cu roaba goală iar bunicul îmi dădea un strugure puţin necopt, acrişor. Aşa începeam ziua trei luni pe an. Vara. Verile mele… Care acum sunt gri şi cleioase, cancerigene, într-un urbanism găunos.

Acum verile sunt mizerabile. Vara care va urma va fi mizerabilă. Nici nu vreau să mi-o închipui. Nu văd nimic clar, maşini, toropeală, Andreea şi Ada, Mişu, nu, nu, nici chiar aşa. Complicată situaţia, complicată a dracului de bine. Nu ştiu ce să fac. Era mult mai simplu când mergeam să le duc apă cosaşilor, să le duc mâncare. Vedeam cum toată grădina e doborântă de bărbaţi cu mustaţă, bărbaţi graşi, bărbaţi bătrâni. Toţi fumători. Şi era soare şi era frumos şi verdele se făcea galben până seara, când ajungeam acasă şi râcâiam ceaunul de mămăligă cu o lingură de lemn, apoi puneam lapte la fiert în drăcia aia de cereale moldoveneşti şi mâncam de mă ardeam pe limbă şi prin cerul gurii.

Îmi aprind o ţigară să-mi potolească setea şi dorul de copilărie. Andreea parcă e un copil. Un copil doarme ca un copil. Un copil e frumos. Andreea e un copil. Andreea e frumoasă. Un camion în faţă, imediat se lăţeşte drumul, intră două benzi pe sens, în sfârşit o să fie aer. O să se vadă câmpurile cu grâul care a înverzit. Tom Waits nu mai merge, CD-ul a început a doua oară. It s a dreamy weather, we re on… Nu, îmi pare rău. Radio.

Îmi aduc aminte de tata, de Dacia lui în care nu aveam decât radio, în care se abureau geamurile de fiecare dată când treceam de la câmpie la munte, o rablă de-aia care îmi părea atunci cea mai frumoasă maşină din faţa blocului, în care nu lăsam pe nimeni să dea cu mingea. Era maşina noastră. Maşina mea. Mă imaginam că atunci când voi fi mare o voi conduce. Voi avea mustaţă şi voi conducie dacia crem, BV, nuştiucât, FEM. Îl ajutam pe tata s-o spele, era mereu curată. Părinţi obsesiv-compulsivi.

Îmi dau seama cum mă ţin minute-n şir de vorbă, mă joc în mintea mea cu fum, cu fum în faţă, spre parbriz. Se-ndoaie după oglindă şi se loveşte de parasolare. În Ford am o poză a Adelinei prinsă în parasolar cu o piuneză verde. Ea mi-a dat-o, avea o cutie cu piuneze colorate. Ada e colorată. Ada e french, poartă botine, fustă şi ştrampi coloraţi. Ada era, dintr-un anumit punct de vedere, femeia visurilor mele. Ada era feminină. Şi Andreea e feminină. Poate prea feminină. Poate prea femeie.

Bărbaţii sunt proşti. Bărbaţii sunt aceiaşi de mii de ani. Femeile sunt aceleaşi, dar sunt mai flexibile, în funcţie de timpuri. Eu sunt la fel cu omul preistoric. Vreau o femeie, vreau să fie femeia pe care o vreau, vreau să fie a mea. Vreau să am şi alte femei. Vrea să fie toate femeile mele. Dar doar una să fie femeia mea. Şi omul preistoric era la fel. Femeia vrea să fie protejată. Andreea m-a protejat. Eu nu sunt femeie. Ce e Andreea? Ce fac cu ea? S-a îndrăgostit de mine sau face toate astea pentru că ţine la mine? Tot felul de îndoieli, cine sunt şi ce fac. De ce fac toate astea? Unde e viaţa? Ce trebuie să fac? Trebuie să fug sau să stau? Să vorbesc sau să nu vorbesc? Să fiu credincios? Să conduc mai prudent? Să-mi fie frică de radare? Să am mulţi bani? Să am multe femei frumoase?

Aş vrea să se reseteze tot. Aş vrea să nu mă fi uitat în spate, când Andreea se pişa. De ce în subconştient a trebuit să fiu mârlan? De ce ne e ruşine de curiozitatea noastră, de gesturile cele mai fireşti? O vacă pe stradă, încet, pe partea stângă. Îi fac un flash băbuţei care-o mână de la spate. Aş vrea să facem schimb de locuri, să mă duc eu ca-n cealaltă viaţă cu vaca pe câmp. Să-mi pun vişine şi pâine şi brânză într-un rucsac vechi şi să nu mă intereseze nimic. Să îmi doresc să fac asta şi să fiu mândru că bătrânii au avut încredere în mine. Să pot să mă urc în copacii în care vreau să mă urc. Să cad iar şi să nu-mi rup nimic. Să-mi sparg capul la fântână şi să n-am fobia asta tâmpită. Doamne, cât am citit pe net despre. Eram foarte panicat. Dacă mi se face rău din nou? Dacă mi s-ar face rău într-o zi când conduc? Să mi se belească ochii cât două ceasuri IKEA şi să simt cum mă trec apele, cum senzaţia de leşin îmi produce un vertij înainte. Aş lovi un parapet? Aş muri?

Nici nu ştiu cât aş vrea să trăiesc. M-am tot gândit la mine bătrân, dar parcă nu se leagă lucrurile, nu-mi dau seama dacă o să port barbă sau nu, dacă o să fiu bine îmbrăcat sau nu, dacă o să am dinţi în gură sau dinţi de aur. Sau dacă n-o să am dinţi. Dacă o să fiu căsătorit sau nu, dacă o să am o nevastă grasă şi proastă, aşa cum îmi imaginez de fiecare dată când am un film prost. E cea mai mare frică asta. Dă doamne să n-am o femeie grasă şi proastă. Să fie slabă măcar. Şi mediocră. Sau să fie o femeie cu părul ondulat, să nu fie foarte stresată. Să fie blândă, să fi iubit copiii. Să fi avut şi noi o fată măcar. Sau două, să nu fie singură. Sau să aibă un frate. Să-l cheme Matei.

/

Bogdan Coşa

/

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Mălina Turtureanu – Poezii

Mălina Turtureanu – Poezii

Amalia Mayer – Poeme

Amalia Mayer – Poeme

Florin Gherman – Poezii

Florin Gherman – Poezii

s.z. duhov – Poezii

s.z. duhov – Poezii

3 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.