FEM @ Magda Cârneci

FEM – Magda Cârneci, roman, Cartea Românească, 2011.

/

Am văzut odată prelegerea unei specialiste în neurologie care suferise la un moment dat de un accident vascular cerebral. Îi luase ani buni să-şi revină, să recapete funcţii pe care le considerăm simple, de bază, să-şi recapete sănătatea. Interesant era faptul că îi luase parcă şi mai mult timp să restabilească un anumit echilibru interior. Femeia fusese pusă în postura rară de a putea să se autodiagnosticheze pe măsură ce AVC-ul se întâmpla, întrucât aceste lucruri nu sunt întotdeauna instantanee. Ea descria o stare generală de rău, de dificultate în gândire, un fel de durere a percepţiei, urmată brusc de o stare ciudată de dizolvare în lume, o formă de percepţie în care limitele dintre obiecte, fiinţe, aer, spaţiu şi timp, lumină, toate păreau a se şterge şi totul devenea contopit într-un fel de Nirvana pe Pământ. Experienţa era una aproape religioasă, sinele se dizolva în cosmos şi Cosmosul era sinele, până ce, dintr-o dată, ea se prăbuşea înapoi în corpul ei şi putea să-şi dea seama, pentru scurte perioade de timp, că suferă un AVC în emisfera stângă a creierului, cea responsabilă cu analiza, cu clasificarea lucrurilor, cu stabilirea de relaţii finite, în parametri daţi şi că, din când în când, emisfera sa stângă reuşea să-şi revină şi să-i spună, cu un calm matematic, să cheme o ambulanţă. Încercând să apese tastele telefonului însă, emisfera stângă s-a oprit din nou, lăsând-o activă doar pe cea dreaptă, cea care vede lucrurile în ansamblu, conexiunile subtile care fac abstracţie de diferenţele dintre lucruri, acea parte a sinelui care nu vede copacii de pădure, cum s-ar spune, iar numerele de pe telefon încetau să mai aibă vreun sens, la fel ca şi noţiunea de telefon, de „altul”, de „celălalt”. Femeia descria cu mult patos provocarea enorma de a se repoziţiona pe sine în raport cu lumea, în urma accidentului vascular cerebral, chinul de a se separa de Totul copleşitor şi de a-şi recâştiga perimetrul psihic şi senzorial. Dar parcă mai mult decât atat, ea vorbea cu sete despre un echilibru atât de fragil, atât de bine calibrat dintre două tendinţe complet opuse ale fiinţei umane, tendinţe care, cel puţin pentru ea, nu mai aveau nimic abstract, nu erau pure mecanisme literare sau psihologice, aveau o carnalitate incredibilă, erau organice – emisfera stângă şi emisfera dreaptă – sacrul şi profanul, asemănarea şi diferenţa duse în absolut, analiza şi intuiţia, demonic şi angelic, prinse acolo, clar, în conglomerate de axoni şi dendrite, în ghemuri neuronale, situate fără ambiguităţi şi fără inefabil în cutia craniană. Neurologul, femeia, omul care trecuse prin experienţa aceea înfiorătoare şi revelatoare în acelaşi timp spunea, în fond, doar atât: nu era relevant faptul că aceste tendiţe şi forme de cunoaştere există, ci că ele există în echilibru. Sfărmarea acelui echilibru, deşi îi deschisese percepţia în direcţii spectaculoase, era înspăimântătoare, chinuitoare, era o stare liminară la un pas de moarte.

Aceeaşi senzaţie sufocantă, neliniştitoare mi-a provocat, până la un punct, romanul „FEM” al Magdei Cârneci. Am avut de-a face cu un text permeat până la cele mai intime resorturi şi mecanisme de un lirism dezlănţuit, de o formă de limbaj metaforic generalizat, care îndeamnă la o perpetuă lectură printre rânduri, care dă mereu de înţeles că semnele de pe foaie nu sunt finalităţi, sunt doar deschideri, că mesajul nu e acolo, e altundeva, e peste tot, şi cartea nu e decât un fel de indicator rutier spre Tot. La un anumit nivel textul spune foarte clar acest lucru; modul în care romanul e structurat – imagini înrămate de interludii adresate unei anume prezenţe masculine – conduce spre o concluzie oarecum didactică: „Dragule, încearcă să-ţi provoci contactul cu inteligenţa asta misterioasă ascunsă în adâncul şi înaltul trupului tău. Dacă eu pot, poţi şi tu, acum ştii că se poate. Acum ştii că asta e calea spre Realitate.” Cu toate că miza textului, mărturisită şi ea în aceste interludii dialogice, este tocmai aceea de a aşterne pe hârtie, de a consemna cumva unele momente de cunoaştere aproape extrasenzorială, momente de racordare aparentă la o realitate superioară, la un plan Platonician de înţelegere a lumii, este realizată fără îndoială de însăşi existenţa romanului, există câteva aspecte ale textului care o deturnează şi o fac să fie, pur şi simplu, insuficientă.

La nivel formal, autoarea pare a dori cu tot dinadinsul să asocieze aceste străfulgerări de înţelegere a lumii ca iubire şi ca flux necontenit de iubire numai şi numai feminităţii, ca şi cum aceste dilatări ale percepţiei ar fi accesibile numai unei sensibilităţi „femele”. Este evident că autoarea caută să păstreze o autenticitate subiectivă a experienţelor descrise, dar până la a lucra de la premisa că ele sunt accesibile doar prin intermediul feminităţii ca principiu universal este o distanţă mare. Această aplecare asupra specificităţii emoţionale, raţionale, spirituale şi trupeşti a femeii duce la o caricaturizare a prezenţei masculine din text, a interlocutorului implicit. Acel „dragule” folosit ca formulă de adresare este foarte rar altfel decât matern, un „dragule” spus de dădacă unui băieţel îndărătnic, care nu vrea să-şi pape terciul, în acest caz terciul fiind Dezmărginirea faţă de Cosmos. Numai că aici se află o capcană – feminitatea şi masculinitatea, puse într-o asemenea antinomie ierarhizantă, ajung să se caricaturizeze una pe alta. Dacă „dragul” este patetic şi rizibil pentru că nu-şi poate dizolva sinele în Univers, atunci vocea feminină din „FEM” este la fel de ridicolă exact din motivul opus. Acest aspect didactic, condescendent fără ostentaţie, dar totuşi condescendent, scade din valoarea, din impactul pe care momentele descrise îl au, le deturnează din puritatea lirică, punându-le în slujba unei teze feministe a cărei utilităţi în economia romanului, mărturisesc, îmi scapă întrucât nu contribuie cu nimic la credibilitatea sau autenticitatea imaginilor.

Un alt aspect care ridică întrebări este poziţionarea filosofică la adresa momentelor de percepţie augmentată capturate în roman. Premisa este intransigentă: în contextul unui sentiment perpetuu de lipsă interioară, aceste străfulgerări de înţelegere pe cale intuitivă, supra, sau anti-raţională sunt echivalente cu momente de înţelegere a unui Adevăr, a unei forme de Absolut, după aceleaşi principii după care se întemeiază experienţa religioasă. În fond, este vorba de un fel de panteism, o formă de gândire magică ale cărei împletiri cu percepţia realului nasc aceste imagini splendide, ample, atotcuprinzătoare, în care totul este flux, energie şi iubire, în care lumea este într-un continuu proces de afirmare de sine prin fiecare lucru, fiecare răsuflare, fiecare naştere şi moarte şi acuplare. Este o perspectivă foarte frumoasă, dar în mod paradoxal, deranjant de unilaterală. Faptul că romanul evocă o multitudine de momente în care lucrurile se suprapun, brusc, în aşa fel încât aceste imagini tridimensionale, vii, irump în fiinţă şi o atomizează, mereu în acelaşi fel, mereu cu acelaşi deznodământ, acelaşi vector, aceeaşi „lecţie” de învăţat nu face decât să creeze o imagine generală destul de plată, destul de autosuficientă în ceea ce priveşte plaja de experienţe şi de înţelegere pe care percepţia şi gândirea o pot oferi. Aici textele creează senzaţia aceea de dezechilibru despre care vorbeam la început, senzaţia aceea neliniştitoare că un aspect al fiinţei, un aspect al percepţiei este inflamat, rupe echilibrul, virează înspre patologic.

Romanul „FEM” capătă pe această cale o coloratură de ars poetica, devine un soi de manifest pentru o anumită sensibilitate lirică. Imaginile suprinse sunt nu arareori splendide în sine, dar, în opinia mea, suferă din pricina ramei formale în care sunt plasate. „FEM” ca o Şeherezadă modernă nu se justifică pe sine. „FEM” ca o culegere de poeme în proză, vibrante, sincere, fără teză, ar fi un volum cald, primitor, dialogic în mod subtil şi reţinut. Aşa cum este însă, cu părere de rău, nu mă convinge. Cum ar spune Tim Minchin: „If you open your mind too much, your brain will fall out”.

Mircea Laslo

Articole similare

Un multivers de emoție și creativitate

Un multivers de emoție și creativitate

Războiul (încă) nu are chip de femeie

Războiul (încă) nu are chip de femeie

La dans macabru

La dans macabru

Vechiul gust al anilor 2000

Vechiul gust al anilor 2000