7 mai 1982, puţin după orele 18.00

În cabinetul de lucru din casa cu numărul 3 de pe strada Belgrad, M.H.S. se declară depeizat. S-a întors de câteva ore de la Pietroşiţa. Primăvara la ţară e foarte mult de lucru. Mâine se va duce din nou acolo. Începem prin a asculta împreună banda cu interviul acordat de curând lui Radu Felix şi transmis la radio pe programul II. În timp ce ascult, îmi recitesc întrebările schiţate acasă. Nu toate seamănă cu cele ale lui Radu Felix şi, oricum, Echinox-ul are un public mai specializat; vom putea intra în detalii evitând generalităţile. Parcă sub impresia că ceva important a rămas nespus în interviul pentru radio, Mircea Horia Simionescu trece brusc la atac, şi mă întreabă în ce fel scriu: cu creionul, cu stiloul, direct la maşină? Ei, dar nu eu sunt cel care trebuie întrebat! Eschivez abil (cred eu!) şi întorc întrebarea. Iată că o primă mărturisire a autorului se înfiripă. Las la o parte întrebările pregătite de acasă şi încep să notez (Mircea Nedelciu):

/

Despre scrisul cu peniţa (-nmuiată-n călimară…)

/

– Am în minte, de multă vreme, proiectul unei cărţi de mărturisiri privind tehnica scrisului… O antologie ilustrând tipuri de caligrafii şi de procedee tehnice… Mă interesează mecanismele evocării stării de graţie numită inspiraţie. Nu vei scăpa, Mircea Nedelciu, de întrebările mele…

– Procedee tehnice?

– Da, cele vizibile, aparent neimportante, dar care unui ochi atent îi oferă explicaţii utile privind opera şi stilul celui ce le-a omologat… Ca să înţelegi despre ce ar fi vorba, am să-ţi dau câteva exemple din laboratorul meu. Când mă adresez unui prieten, într-o scrisoare, rândurile mele sunt aerisite, înseşi ideile se înfăţişează graţioase, ca un cer haşurat de nori cirus. Emoţiile, în acest spaţiu, au loc destul să tremure subţire şi să se comunice… O carte întreagă se poate scrie astfel… În general, cărţile de până acum le-am scris însă mărunt, cu peniţa înmuiată în cerneală, strâns, foarte strâns, până la a concura tiparul… M-am adresat unui cititor care are răbdare ceva mai multă decât mine pentru o scrisoare… Ochiul dornic de spectacole poetice dar şi de grafice mi-a impus acest fel de scriere. Interesant e că, tipărite după un bun număr de ani, manuscrisele mele “medievale” au mulţumit gustul modern al cititorului. Asta însemnează că scrisul mărunt avea lungimea de undă bănuită de mine la cititorul pentru care scriam. Ştii bine că e o prejudecată să ne închipuim că toţi cititorii ne sunt contemporani: mulţi dintre ei vin mai târziu, precum au venit, e nevoie de o bună înţelegere a dialecticii ca să pui în relaţie pagina cu ochiul pentru care se confecţionează… în antologia mea aş merge foarte departe, aş urmări să obţin răspunsuri de la scriitori de prima mărime despre poziţia lor la masă, despre felurile somnului lor, despre digestia sau plimbarea lor… De ce nu? Radiografiindu-mi cele câteva pagini reuşite pe care le-am scris de-a lungul a 40 de ani, constat că lirismul unei piese se datorează faptului că a fost scrisă noaptea târziu, la veioză, în timp ce o piesă plină de ghimpii satirei s-a alcătuit într-o vreme când dulapului meu din subsol nu i se închidea niciodată uşa… Aceste împrejurări ce păreau nimicuri revin ori de câte ori recitesc piesa în cauză… Odată, după ce am citit un roman al unui confrate şi cartea m-a nemulţumit, l-am întâlnit pe acesta şi l-am întrebat cum a scris-o. Mi-a răspuns că la maşină. Am avut curajul să îi spun că se cunoaşte… N-am nimic împotriva maşinii de scris, adesea o folosesc şi eu cu folos, dar pentru subiectul aceluia, pentru stilul lui, potrivit era numai scrisul cu stiloul… Vezi bine că exagerez întrucâtva, asta însă pentru a face sensibilă ideea…

– E o chestiune de laborator … Ideea devine sensibilă…

– Insist asupra ei şi dintr-un impuls polemic. Pentru că trăiesc sentimentul unei insatisfacţii văzând cum autorii consumă mult prea multă vorbă pentru a-şi mărturisi convingerile estetice (abstracte, generale şi comparativ nediferenţiate), neoprindu-se niciodată asupra tehnicii – tehnică a scrisului dar şi a gândirii poetice -, treabă a meseriei lor! Cititorul este foarte curios să ştie cum s-a întrupat un erou în pagina cutărui roman, ce fantastică maşinărie secretă l-a făcut să meargă, să iubească, să lupte… sunt de-ajuns 10-15 întrebări inteligente (pe care le voi formula curând) pentru ca un număr de scriitori să-şi dezlege tainele ca să ne dea o explicaţie a biruinţei lor… Pentru o literatură vie şi bogată ca a noastră, chestiunea nu e de neglijat…

– Vă veţi adresa unor scriitori reali sau …inventaţi?

– A, nu, nu scriitori inventaţi. Scriitori care trăiesc printre noi, şi pe care îi voi alege anume. Ar trebui să fie o carte ilustrativă, anexă a manualului Estetica de ocazie, la care lucrez acum, şi care se înscrie, alături de Meteorologia lecturii a lui Radu Petrescu (aflată sub tipar de Cartea Românească), într-o colecţie mai largă prin care literatura se prelungeşte, prieteneşte şi mai calificat, spre cititor. De fapt, Estetica de ocazie este un manual de explicare şi înţelegere a litearaturii prin relaţia ei cu pictura, cu muzica, cu celelalte arte. Scrisul se naşte din toate contactele trupului şi conştiinţei noastre cu lumea. De aceea, el, care este un viciu, singurul viciu producător de valori, captivează, modelează gusturile şi conştiinţe. Prea multe idei şi lucrări măreţe; chiar nici una de ocazie?

– În ce vă priveşte, cum scrieţi?

– Foarte anevoios: blestemându-mi la fiecare cuvânt peniţa, cerneala, maşina de scris… Scriitorul care nu şi-a lovit niciodată mâna dreaptă, ca s-o pedepsească pentru putinţă, n-are să înţeleagă ce spun. N-am scris niciodată înafara (rog tipograful să lase într-un singur cuvânt!) timpul meu, timp al oamenilor ţării mele, al culturii acestui spaţiu… Dacă am râs vreodată cu poftă a fost atunci când un băieţaş certat cu litera, cu spiritul străveziu, mi-a calificat literatura drept evazionistă. Nu m-a preocupat niciodată ceea ce se numeşte documentare, pentru că atunci când am pornit să-mi întâlnesc iubita nu mi-a venit ideea că aş putea să mă documentez în problemele dragostei, nici când am suferit grav accident n-am avut în gând să experimentez problemele vieţii şi ale nefiinţei… am înţeles de timpuriu că un poet, orice ar face, nu poate trăi decât înlăuntrul poeziei (aşa cum cu toţii trăim, de vrem sau nu, în interiorul atmosferei), astfel că întreaga mea experienţă poetică este rezultatul trăirii exclusiv printre fenomene… Literatură evazionistă înseamnă a scrie despre lucruri şi întâmplări contrazise de realitate în perpetuă mişcare… Pe mine realitatea m-a confirmat, şi cititorii mei, admirabilii mei cititori (printer ei, mulţi echinoxişti!!!), mi-au spus-o ori de câte ori am avut prilejul să schimbăm câteva cuvinte… Scrierile mele, toate, sunt la prima vedere polemice…

– Vă referiţi la polemica cu ceea ce este absurd în lume?

– Da. Uite, apropos de unele evenimente care se petrec acum pe glob: am o povestire mai veche pe care încă n-am publicat-o şi în care două ţări situate aproape la antipozi îşi declară război pentru că numele uneia începe cu A, iar al celeilalte cu V. Una este geloasă pe locul pe care îl ocupă cealaltă în catalog… Flotele lor se pregătesc timp de un secol pentru bătălie şi apoi mai pierd câţiva ani buni ca să se caute una pe alta prin oceanele lumii. Înfruntarea e relatată de un pescar (neutru), un martor ocular întâmplator şi de fapt nu e o înfruntare pentru că o furtună îneacă tot. Cei câţiva supravieţuitori se întorc acasă, ura nu i-a părăsit, ba o întreţin timp de încă un secol până la următoarea bătălie. Poate am să public cândva acestă povestire. Am, dealtfel, zeci de manuscrise, unele de mai bine de treizeci de ani, pe care aş putea să le public după una sau două rescrieri.

/

În timp ce Mircea Horia Simionescu se duce către un raft al bibliotecii să caute un astfel de manuscris, trag cu coada ochiului spre foaia pe care îmi schiţasem întrebările. Memorez la iuţeală una din ele, dar o uit imediat ce romancierul îmi arată primele două volume din ineditul TEZAURUL sau Scara bogăţiilor (scrisori rapetaneze). E un manuscris care arată ca o carte. În josul paginii de gardă stă scris: COLORADO, 1953. Din câtă istorie a literaturii române cunosc, nu-mi amintesc să fi funcţinat vreodată vreo editură cu acest nume la noi. Pe spatele foii de gardă, o impresionantă listă de lucrări (manuscrise) ale aceluiaşi autor. La o simplă răsfoire, manuscrisul se arată a cuprinde şi un aparat filologic bine pus la punct; note de subsol, indice de nume, bibliografie etc. La indice de nume îi găsim pe Flaubert şi pe Iohann Chibritt, pe Cicero, pe Da Vinci, dar şi pe Maximillian Plăcintă. Desigur că din 1969, când a apărut Dicţinarul onomastic – primul volum din Ingeniosul bine temperat – şi până acum, critica a avut timp să explice ce este cu acest sistem de note şi indici, însă, cum eu am în mână un manuscris din 1953, întreb:

/

– În ce fel alegeţi sau alegeaţi (inventaţi aceste trimiteri la nume şi opere fictive? Care sunt scopurile lor?

– Este un procedeu ca oricare şi este cerut de compoziţie, aşa cum în alte împrejurări el se arată inoperant. De obicei urmăresc să obţin prin acest aparat filologic, pe jumătate fictive, dar nu mai puţin adevărat, o culoare anume şi deplină credibilitate. Precizez însă că totul depinde de compoziţia ca întreg.

– Lungimea unui text este un element al compoziţiei?

– Desigur, unul foarte important şi foarte periculos. Greşita alegere a dimensiunii unui text poate juca feste autorului. Dimensiunea trebuie presimţită de autor de la primele rânduri.

– Dacă înţeleg bine, compoziţia în general trebuie presimţită, nu există alte metode, să le zicem mai exacte?

– Poate că există, dar ele nu dau aceleaşi rezultate. Greşita presimţire a dimensiunii unui text se vede la prima lectură. De aceea orice scriitor care îşi respectă scrisul, rescrie. Rescrierea e singurul control eficient al compoziţiei textului. În povestire, să zicem, este permisă divagaţia sau răsfăţul sau paranteza de zece pagini dar într-o nuvelă se simte că în timp ce face o astfel de paranteză autorul însuşi cască de plictiseală. Autorul, deci, trebuie să presimtă că textul lui nu-i permite, cu un termen arghezian, lăbărţarea. Dealtfel, în Estetica de ocazie voi încerca să reabilitez sensul estetic al unor astfel de termeni “de precupeţit” pe care Arghezi îi folosea foarte exact: a se lăbărţa, îngălat etc. Noica s-a ocupat de rostirea filosofică românească, dar eu cred că şi rostirea estetică e demnă de studiat. Iată, un termen ca împopistrat aplicat unui text spune ceva intraductibil despre anumite calităţi estetice ale acestui text.

– Credeţi că prozatorul are un acces la fel de larg ca poetul la crearea de mots sauvages?

– Desigur, dar în alt fel. Prozatorul poate constata uşor că există cuvinte cu mare circulaţie în lume, cu mare uzură şi care şi-au pierdut rezonanţa poetică. De exemplu cele din terminologia administrativă aparţinând referatului, procesele-verbale, dărilor de seamă etc. Ei bine, el poate face din aceste cuvinte, prin introducerea lor în alt context, în altă textură, un important bagaj de poezie. Reabilitând cuvântul depreciat, prozatorul lucrează, de fapt, la o reducere a distanţei dintre trăirea dibonderie. Această distanţă a fost introdusă de romantism (prin gustul pentru exotic, genial etc.), dar nu cred că merită a fi respectată.

– Sunt şi alte structuri terminologice care pot fi recuperate astfel?

– Cum să nu? Cea medicală, cea militară, cea a fizicii, a buletinului de ştiri. Pentru asta însă literatura trebuie concepută într-un anume fel. Autorul trebuie să nu se lase minţit de scăpările didactice, de felul categoriilor formă şi conţinut. În muzică tot ce se aude este şi conţinut. Nu există conţinut în afară de cel prins de ureche. Aşa trebuie văzută şi literatura. Spectacolul oferit de pagină ochiului este conţinut…

/

În acest moment îmi amintesc iarăşi că am venit până aici dotat cu tot ce trebuie pentru un interviu, adică cu un casetofon şi o listă de întrebări.

Din câteva mişcări reuşesc să branşez aparatul şi să-l pornesc. Iau lista cu întrebările şi o citesc tare şi răspicat pe prima dintre ele.

– Stimate Mircea Horia Simionescu, în condiţiile în care ultima noastră întrevedere a avut loc cu mai bine de trei luni în urmă şi cu un foarte trist prilej – înmormântarea lui Radu Petrescu -, evocarea pesonalităţii acestui mare scriitor este neapărat una din temele implicite ale acestui dialog. Vă întreb: Ce nu se ştie încă şi ar trebui să se afle despre literatura celor câţiva scriitori contemporani, printre care şi dumneavoastră, cunoscuţi sub numele de Şcoala de la Târgovişte?

În timpul în care am citit întrebare de mai sus casetofonul s-a oprit, iar interlocutorul meu a observat şi încearcă să mă ajute. Îmi oferă o casetă nouă însă şi cu aceasta aparatul face figură: se opreşte după câteva secunde de funcţionare. M. H. S., care mai devreme îmi admirase casetofonul pentru dimensiunile lui foarte practice, încearcă acum să mă consoleze spunându-mi că şi aparatelele lui de înregistrare-redare sunt la fel de capricioase. Afirmă chiar că în ultima vreme nu se mai poate concentra când ascultă muzică din cauză că atenţia îi este captată de modul în care funcţionează aparatul, chit că merge foarte bine (şi e suspect), chit că face figuri. În orice caz pe caseta mea, pe care am ascultat-o după aceea la mine acasă, au rămas înregistrate cuvintele încurajatoare ale lui Mircea Horia Simionescu: “Daa, eu cred că tot aşa, prin scris, nu?”

Redau , deci, prin scris, răspunsul la întrebare.

/

– Pe la vârsta de 12-13 ani făceam nişte romane naive, cu caracter jurnalier (în funcţie de ce oameni sau ce idei întâlneam), scriam poezii în care căutam să topârcenizez (ha-ha!) dar şi nişte scurte – să le numim poeme – care erau un fel de transcriere în limbaj liric ale unor lucrări muzicale ca Mica serendă de Mozart, spre exemplu. Nu mă sfiesc să spun că erau jalnice.

– De ce erau jalnice?

– Pentru că erau … neinteresante. Tot atunci am aflat, pentru că citeam Universul literar, de cuvântul cenaclu şi m-am grăbit să înfiinţez unul care purta numele de George Coşbuc. La una din serbările şcolare din Târgovişte o elevă cu talent de recitatoare, al cărui nume, iată, mi-l amintesc şi acum – Rica Fundescu -, a recitat o frumoasă poezie a unui necunoscut: Radu Petrescu. Am sărit în sus în Galeria Sălii de Arme, unde acea loc spectacolul, Si nu m-am liniştit până ce nu l-am găsit pe autor.

– În ce an se petrecea asta?

– În 1942. Poetul Radu Petrescu a fost atunci invitat la cenaclu meu. A ascultat cu multă atenţie (cine putea şti ce bombă se află în el) producţiile mai multora dintre noi şi, la sfârşit, bomba a explodat. Nu-mi amintesc exact ce a spus, dar ştiu că a făcut o scenă de furie homerică şi ne-a strigat că acela sunt subproducţii şi că suntem inculţi. Prima trădare a vieţii mele (au mai fost şi altele): mi-am părăsit definitiv prietenii de atunci (din cenaclu) şi m-am ataşat de acest inteligent, cultivat, etern neliniştit, pentru care totul era literatură… Avea rafturile pline cu manuscrise, care mi s-au părut, din toate punctele de vedere, exemplare. Erau scrise cu o îngrijire de maniac. Am făcut atunci seri lungi, foarte lungi, de lecturi din literatura română şi cred că atunci am cunoscut esenţialul din poezia românească. Curând am avut împreună ideea de a face câteva reviste-manuscris (într-un singur exemplar, 4 pagini de ½ coală); Radu Petrescu scotea revista Cântece noi, care a apărut în vreo 60 de numere ( o dată la două-trei săptămăni), eu scoteam Carnet literat, din care au apărut până în 1947 cam 150 de numere şi care s-a transformat în Colorado. Costache Olăreanu a publicat, de asemenea, patru numere dintr-un Apollo… Revista Spada, redactată de Emilian Georgescu (cel care a şi oferit de curând câteva reproduceri după ele revistei Amfiteatru) era bătută la maşină, ca şi Cloşca cu pui şi M³ scrise de C. Lăzărescu. Numere răzleţe, sub diferite titluri au apărut şi mai târziu.

Radu Petrescu privea toate aceste lucruri cu o mare seriozitate. În 1943, el a lansat în revista Cântece noi ceva care e într-un fel la polul opus al prozei pe care am scris-o mai târziu: “poezia concepţionistă”.

– În ce consta?

– Era o poezie a originilor lumii, plecând de la prima Scrisoare eminesciană, de la Lucretius şi Blaga. Conceptuală, rece şi imprecisă, poezia aceea a fost o experienţă utilă deoarece refuza categoric anecdota. Mai apoi, apariţia revistelor a început să fie însoţită şi de publicarea de volume în manuscris (primul fiind un volum de versuri de Radu Petrescu – Apele negre), volume care erau recenzate cu promptitudine de confraţi. În reviste mai apăreau, pe lângă versuri, şi polemici şi articole teoretice, interviuri etc. dintre cărţile “publicate” de mine până în ’53 lui Radu Petrescu îi plăcea cel mai mult Tezaurul, iar mie un roman din 1947, Vegetaţii lunare, un experiment în care urmăream să reabilitez adjectivul cel mai comun fiecărui substantiv, un fel de aplatizare stilistică intenţionată. Era, în fond, o declaraţie de război tropilor, podoabelor ce – mi se părea atunci – parazitează un text.

– Ce alte experimente făceaţi atunci?

– În perioada 45-47 descopeream (cam târziu şi totuşi devreme) suprarealismul. Citeam cu pasiune Breton (cele două manifeste), Bergson, dar şi Urmuz, Bogza, Gellu Naum, Geo Dumitrescu, Virgil Teodorescu… Tot atunci făceam lettrism, caligrame, un fel de dadaism (incorect). În felul acesta am ajuns să descoperim că tot ce este scris (deci formă) este şi conţinut şi că textul se poate uneori dispensa de bagajul documentar, exterior lui, masajul aparţinând deopotrivă ambelor sfere ale comunicării. Ajunsesem la acestă concluzie studiind şi ascultând multă muzică, analizându-i limbajul… Cam de pe atunci păstrez o probă, cândva am s-o reiau: Cartea despre femeia esenţială şi lumile anexe, care este preludiul la Dicţionarul onomastic (apărut în 1969), carte ce, surprinzător, comunică cititorului pe lângă destule să le spunem documente tipologice, şi o intensă stare poetică. În 1953 am scris o carte asemănătoare, în interiorul căreia am pus mai multă mişcare epică, intitulată Comentariu asupra lucrurilor particulare, pierdută. Mi-au rămas din ea, întâmplător, două texte ample (din şapte), transcrise atunci şi trimise lui Radu Petrescu la Prundul Bârgăului, unde era profesor.

– Cum aţi pierdut-o?

– Veneam cu troleibuzul dinspre pădurea Băneasa, citisem unei prietene din ea, ca să-mi verific procedeul, pur şi simplu mi-a căzut din buzunarul necontrolat al fulgarinului. Am încercat să o regăsesc, am telefonat tuturor Simioneştilor din cartea de telefon, am fost la I. T. B. etc. S-ar putea scrie o altă carte despre căutarea aceasta, dar Olăreanu a făcut-o deja… În carte era o povestire despre rivalitatea unor generali care încearcă să obţină puterea după moartea generalissimului şi până la urmă bătălia e câştigată de un … civil, căruia nu-i trecuse măcar prin gând să concureze. Îţi dai seama că nu puteam insista să caut acel manuscris, pentru că, deşi acţiunea mea se petrecea înr-o ţară din America de Sud, evenimente europene grăbiseră să-mi copieze povestirea. Ulterior, chiar în zona Americii de Sud, alte evenimente mi-au mai tradus o dată textul…

Bibliografia generală apare (tot ca manuscris, bineînţeles) în 1950 şi apare ca punct de plecare Istoria organică, scrisă în 1945. Ideea lumii ca bibliotecă fantastică o regăsesc chiar în hârtii din ’44, şi de aici, unele apropieri pe care criticii le fac între mine şi Borges. Apropierile mă onorează, dar când vorbesc de descendenţe încep să mă irite, fiind obligat să mă gândesc atunci la… protocronism, Ficciones a lui Borges apărea în traducere franceză în acelaşi an… Recent, Al. Dobrescu, în Foiletoane 2, spune că “în ciuda virtuozităţii”… (literature mea!) “este o literatură dependentă de modele”. Subtitlul critic, un cititor al meu, această dată greşeşte: da, la Queneau sau Vulpescu se poate vorbi despre maniere stilistice diferite, ei urmărind să facă “exerciţii de stil”, dar eu fac altceva: utilizez instrumentele criticii, ale limbajului ştiinţific în general, într-o supravegheată unitate, accentul căzând pe epic sau pe minarea epicului. Şi, dacă povestirea ia aspect de referat, de recenzie, ea păstrându-şi mereu acest aspect, acţiunea e diferită şi variată – investingând mereu alte realităţi. Deci: odată aflat, stilul rămâne invariabil, mobilierul nu modifică cu nimic superficial. Un cititor, cibernetician, care mi-a testat prozele în computer mi-a vorbit odată despre unitatea neobişnuită a stilului meu, irepetabil după un alt model… De ce acest stil … “prozaic”? Pentru că, folosit de toată lumea, stilul ştiinţific e înţeles şi de şcolari, e mai transparent decât cel poetic.

– Şi atunci ironia?

– Ironia se naşte la nivelul realităţilor înfăţişate, ce capătă, în asemenea veşmânt, o apreciabilă subţirime/grosime. Instrumentul este livresc, dar ceea ce descoperă seamănă perfect cu viaţa.

– Sunt critici care v-au înţeles aşa?

– Desigur: Ion Vlad, Mircea Zaciu, N. Manolescu, Mircea Iorgulescu, Cornel Regman şi alţii… Cred că se poate descrie o seară cu lună în orice stil, fără ca asta să însemne pastişă, dependenţă de vreun model. Procedeul meu, repet, este cerut de preferinţa cititorului de astăzi pentru stilul ferm ştiinţific.

– Credeţi că fiecare eveniment de relatat îşi cere stilul?

– Am crezut asta… Aş spune că fiecare carte îşi cere stilul … În Dicţionar onomastic am afirmat că mă străduiesc să acumulez piramide… La stil se ajunge după strădanii lungi… Am făcut multe investigaţii şi am trăit numeroase eşecuri ca să ajung la mai nimic: am ales (găsit) ceva care să nu fie nici alegoric, nici măreţ, să evite melodrama, dar şi “stilul fără reproş” al gazetelor, ceva perfect … imperfect, dar viu. Stilul ştiinţific şi nu tocmai…

/

– Sunteţi un satiric. Vă întreb de ce n-aţi ales pamfletul?

– Pamfletul are neajunsul că este prea direct legat de accident, de acel nescio quid foarte particular care produce iritare, dar nu poate întreţine nici mania lui Achile… Avem în reviste multe pamflete, se întreţin cu ele polemici cu temperaturi înalte, vedem bine cum ard vreascurile mărunte, cum iese mult fum… Cititorul nu reţine decât troznetele, fumul, mania, el care iubeşte dreptatea şi principiile. Satira, nu e părerea numai a unuia ca mine, limpezeşte mai bine princiipile. Eu am vrut să fac ceva care să semene cu un răspuns calm, temperat, la marile noastre întrebări. În acest sens, tetralogia Ingeniosul bine temperat se doreşte a fi o epopee; al cărei erou, contemporan nouă, înfruntă violenţele lumii de azi cu zâmbetul inocenţei, al ironiei şi al speranţei… Nu mă interesează ce se întâmplă cu cel slab când ajunge puternic şi nici ce face puternicul când îşi exercită puterea, mă interesează mecanismul ce schimbă raportul dintre om şi semeni. Omenirea de azi, mai mult decât se exprimă, se maschează şi disimulează. A căuta o demontare a acestui mecanism duce la descoperiri mai interesante. În fond, eu afirm principii, umanismul nu e cel din urmă…

Epopeea antică avea caracter sacru, era construcţie a idealurilor eroice; epopeile laice se ocupau de demontarea mecanismului eroicului (aşa cum a făcut-o, printre atâţia, Budai-Deleanu). Astăzi, eroul – mai degrabă dizolvat în soluţia suprasaturată de eroism decât construit şi identificat – se constituie din foarte multe trăsături şi acţiuni, în labirintul multor episoade ale lucrării şi biruinţa lui sublimă poate fi obţinută şi, prin neclintirea înaintea încercărilor urii, ale războiului, ale atâtor berbeci ca prostia, impostura, corupţia, arivismul şi alte asemenea.

– Şi exprimarea “livrească” se potriveşte unei asemenea epopei?

– Cred că de minune. Eu vreau să surprind, în această manieră “livrească” sau mai bine spus acuzată de unii ca “livrească”, tocmai artificialul şi livrescul lumii, modul în care lumea, dereglată în mecanismele ei fireşti, ne este prezentată drept cea naturală. Dacă trăim printre lucruri şi obiecte deduse dintr-o idee mecanică – să zicem că proiectată de un inginer creator de uriaşe ficţiuni -, trebuie să arătăm sincer irealitatea şi livrescul acelei idei, înlesnind cititorului să ajungă singur la propria opinie. Autorului nu-i rămâne decât să surprindă articulaţiile slabe ale mecanismului şi ale manipulării, să indice poetic căile unei lecturi corecte a chipurilor realităţii.

– Ce imagine vă faceţi despre publicul dvs.?

– N-au rămas multe evenimente contemporane mie care să nu fie şi în cărţile pe care le-am scris. Pentru identificarea unora credeam că e nevoie de o descifrare expertă, dar am fost plăcut surprins, la o întâlnire cu studenţi de la o facultate tehnică (Electronică), să constat din întrebările lor că înţeleseseră bine totul. În fond, cărţile mele au apărut după două decenii de literatură aşa-zisă obiectivă şi care era de fapt artificială, dacă nu utopică. Această piramidă care nu ascundea nici un faraon nu putea fi erodată decât prin detaliile şi încărcăturile de material, prin stilul răbdător ceasornicăresc, sau cum l-am numit: acumulativ-polemic.

Iniţial am vrut să numesc Ingeniosul o “tetralogie a erorilor”, dar am descoperit că “eroul” meu este ingenios pentru faptul că nu oboseşte să demonteze mecanisme, să vadă din ce sunt făcute jucăriile.

– Să revenim puţin asupra “Şcolii de la Târgovişte”!

– Da. Deci venisem la Bucureşti (Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi eu), îi audiasem pe Călinescu şi pe Vianu şi întâlnisem prieteni noi (Petru Creţia, Tudor Ţopa, mai târziu Alexandru George, care a studiat, o vreme, la Tâgovişte). Atelierul, pentru că Şcoala de la Târgovişte este un atelier şi nu un cenaclu – uneori nu ne vedem cu anii -, s-a format din mers şi pe baza câtorva principii comune.

În primul rând, ca reacţie la literature obiectivă, noi ne propunem să facem o literatură pornind de la trăire, de la impresia directă. Era apoi o concepţie a stării de non-beligeranţă cu alte tipuri de literatură: temele, prin comanda socială, sunt date, numai că omul este mult mai aproape de sine decât ni l-a arătat până acum literatura. În continuarea acestei idei, noi considerăm că literatura e artă (s-a insinuat că e gazetărie, aminteşte-ţi!), şi că menirea ei este să trăiască într-alt spaţiu decât al vizibilului… Ne-am aşezat să notăm ce se vede (Ce se vede se intitulează şi un roman a lui Radu Petrescu, Editura Eminescu, 1979). De aici derivă cultul expresiei artistice în concordanţă strânsă cu expresia realităţii vizibile. O altă comună este aceea că romancierul are ochi de provincial patentat, caracterizat printr-o curiozitate bolnăvicioasă, prin dorinţa nereprimată de a se uita prin gaura cheii. De aici vin jurnalele (toţi am scris jurnal), care servesc de fapt la curăţirea simţurilor, pentru ca între papile şi realitate să nu apară paraziţi. Ne-a preocupat pe toţi, de asemenea, nu numai realitatea ficţiunii romaneşti, ci şi a eroului (şi autorului), care au anume înţelegere pentru felul cum se include (includ) în carte. O literatură ca aceea a Şcolii de la Târgovişte este una indusă şi nu dedusă dintr-un program. Programul ei s-a alcătuit din cărţile publicate.

/

Numeroase alte întrebări îmi veneau în minte şi încă vreo câteva mai aveam schiţate pe hârtia mea cu care venisem de acasă. La unele dintre ele obţinusem răspuns fără a le mai adresa. O foarte interesantă discuţie se leagă pe marginea ideii că romancierul este un provincial, dar, din păcate (lipsa de spaţiu), ea nu va mai fi transcrisă aici. Voi aminti totuşi că la un moment dat M. H. S. a spus: “Numai fiind provincial poţi fi şi european, aşa cum e Costache Olăreanu în Ucenic la clasici când notează >>Văzut una cu şolduri mari. Citit Salustius.<<” Acesta mi-a adus în minte una dintre întrebările schiţate de acasă. Am luat repede hârtiuţa şi i-am citit lui Mircea Horia Simionescu:

– Spuneţi-ne, vă rog, părerea dvs. Despre poziţia literaturii române de azi în contextual literaturii europene. Am trecut, oare, peste ceea ce tot Radu Petrescu numea “strania prejudecată snoabă că literatura nostră e minoră (…), prejudecată care a stăpânit la noi, între cele două războaie, pe câţiva intelectuali de formaţie recentă, speriaţi de periferia zgomotoasă a literaturilor occidentale…”?

– Literatura româna este o literatură europeană pentru că ţine seama de experienţa multimilenară a acestui spaţiu şi-i adânceşte trăsăturile în noi creaţii. Înfăţişările vieţii noastre publice sunt europene. Literatura e mai înrudită cu cea mediteraneană decât cu cea de introspecţie şi dramă a Nordului. Întrucât literatura română ţine de modul de gândire al romanităţii, trebuie să ştim şi că aceasta este o mare familie, care permite şi paranteze şi divagaţii şi indiscreţia şi “datul în petic” şi literatura gratuită. În spaţiul literaturilor romanice totul este posibil (la anglo-saxoni e posibil dar nu îngăduit). Poate nu ştii că dezmembrarea imperiului roman continuă şi azi… De aceea trebuie să ne amintim de Quintillian: “Satura tot nostra est”. E drept că există un Swift acolo, în nord, dar el e un conservator şi ne uimeşte prin comportarea lui legitimistă…

În ce priveşte strict literatura română, cred că nu ne-am preocupat deloc să ne facem cunoscute nu atât cărţile, cât motivele, motivele pentru care se scriu cărţile, multe de-a dreptul uluitoare (ca să nu le spun capodopere).

– După ce aţi scos 150 de numere din revista “Carnet literar”, cum aţi face astăzi o revistă?

– Foarte cuprinzătoare (2-300 de pagini), cu apariţie la 5 ani o dată, cu cititori de felul celor creaţi în aceşti din urmă 15 ani. Apariţia la cinci ani o dată ar putea să demonstreze tocmai cât de actuale ar putea să fie scrierile cuprinse între coperţile publicaţiei, pentru că aş alege teme de interes îndelungat. Prin asta ajungem, de fapt, la alte principii ale Şcolii de la Târgovişte: punerea documentului la locul care i se cuvine (o carte care trăieşte prin ce nu se scrie acum în ziar nu este o carte!) şi recitirea (nu ne scăldăm de două ori în acelaşi râu, deci un acelaşi text are diferite realităţi în două lecturi successive).

– Recitirea este ceva ce corespunde rescrierii de care vorbeaţi ca despre o metodă de control al compoziţiei?

– Da.

– Care sunt ultimele noutăţi ale şantierului dvs. literar?

– Despre Ulise şi umbra, recent ieşită de sub tipar, spun că e o carte ratată. Trebuia să fie o antologie despre călători şi călătorii şi a ieşit o broşură…

– Chiar aşa?

– Da. Se întâmplă, şi scriitorul trebuie să aibă tăria să o recunoscă el primul. Mă nemulţumeşte că din dorinţa de a fi doct, am devenit pe neştiute documentar şi inautentic.

– Şi altele?

– Am predat de curând editurii Eminescu un volum de povestiri intitulat Banchetul, în care încerc o reabilitare a ceea ce s-a numit farsă în secolele XIII –XIV. Iscusinţa farsei clasice este înlocuită prin iscusinţa stilistică – cititorul este o vreme înşelat în folosul său. O carte viitoare este şi Estetica de ocazie, de care am mai vorbit. Pornind de la ideea că produsul literar este unicat şi că unicatul se constituie din accidente dispuse imprevizibil şi irepetabil, voi face o incursiune printre excepţiile cu caracter de model ale istoriei literar-artistice. Aş mai vrea să fac un volum cu cele peste 500 de scrisori ale mamei mele, pentru că am impresia că am descoperit în ele de toate acestea, mă voi ocupa de publicarea celui de al patrulea volum din Ingeniosul bine temperat intitulat Toxicologia sau Dincolo de bine şi dincoace de rău.

– Înainte de a vă mulţumi în numele cititorilor “Echinox”-ului, dumneavoastră, nu cum doriţi să le puneţi lor vreo întrebare?

– Ba da. Am citit lucruri foarte bine scrise de scriitori echinoxişti. Aş vrea să întreb când vom avea de la “Echinox” şi o antologie reprezentativă, pentru a putea desprinde o idee mai largă şi mai calificată.

În timp ce încep să îmi strâng uneltele cu care am venit mai vorbim şi despre cum se ajunge la Pietroşiţa cu trenul. Romancierului se pare că-i place să fie provincial şi la propriu. Iată şi o propoziţie dintr-un manuscris (nu spun care, pag.47) din cele “editate” la Colorado: “Oamenii se întâlnesc şi se înţeleg atunci când fucţiunile lor fizice sunt normale, adică atunci când activează.” Nu ştiu exact în care moment al discuţiei am apucat s-o transcriu.

/

Interviu realizat de Mircea Nedelciu

nr. 5-6-7/1982

/

(foto: wikipedia.org)

–