Inspiră. Expiră. Doare? Doare fiecare secundă? Probabil că nu. Evitând căderea în melodramă (mai ales pentru că şi filmul de faţă se foloseşte de această abordare), gândesc totuşi că noi, cei pe care nu ne doare, murim oarecum mai în vis. Adesea remarcăm abia când ne doare, nu şi atunci când ne este bine, acel bine pe care-l considerăm “normal”.
Al doilea film pe care l-am văzut din cadrul competiţiei de anul acesta de la TIFF (primul, Tăcerea, va fi trecut sub tăcere) mi-a făcut o surpriză plăcută, ieşind din clişeele pe care m-aş fi aşteptat să le întâlnesc. Filmul nu tratează nicidecum un subiect nou: oameni suferind de o boală incurabilă şi modalitatea în care aceştia aleg să îşi trăiască anii rămaşi, dând o contra-lovitură pasivităţii şi resemnării. Nici măcar cheful de viaţă nu e specific doar acestui film (primul exemplu care îmi vine în minte este frumosul Inside I’m Dancing – Rory O’Shea Was Here), dar cu toate acestea dialogurile îl conduc într-o direcţie personală şi foarte de efect.
Oxigen (poate mai potrivit titlului său original, Adem, care în flamandă înseamnă “respiraţie”) “suferă” de o prospeţime extraordinară, în ciuda tematicii sale, un atu la care contribuie atât actorii din rolurile principale, cât şi toată echipa care a stat în spatele realizării acestui film. Un fapt deosebit este acela că însuşi regizorul filmului suferă de o formă de fibroză pulmonară (asemnea personajelor sale), iar actorul Maarten Mertens mărturisea după proiecţie că Hans Van Nuffel şi-a văzut filmul o singură dată după terminarea lui tocmai din cauză că subiectul îi este extrem de apropiat. Singurul lucru care i-ar fi lipsit acestei pelicule pentru a fi o reuşită completă îl reprezintă o intrigă secundară mai bine lucrată. În rest, de la interpretare la partea vizuală, doar puncte bonus. În continuare nu-mi rămâne decât să aştept alte filme participante la competiţie care să mă convingă că şi-ar merita premiul.
Mirela Dimitriu
No Comment