O conversaţie care durează cât un film. Sau un film cât o conversaţie. O singură dublă. Cam aşa cum ni se întâmplă în viaţa de zi cu zi, trăind de fiecare dată în secvenţe unice. Cu ezitări, greşeli sau reuşite, tot nu primim acordul regizorului pentru o refilmare. Dar revenind, o primă discuţie înregistrată ca un impuls de sinceritate în faţa unui străin (aşa cum sunt ei faţă de ei, dar şi faţă de noi) – şi poate că ne e mai simplu atunci când nu ne ştim numele.
Preludiul, film din secţiunea No Limit, are totuşi o limită. Momentul în care sparanghelul se termină de făcut la cuptor. El şi ea sunt invitaţi la o petrecere, fiecare sperând să întâlnească o anumită persoană acolo (o fostă, respectiv un dorit viitor). El a ajuns prea devreme şi pentru că este prima ieşire după ce, în urmă cu două săptămâni, îi murise mama, iese pe balcon trecându-şi timpul cu câteva ţigări. Ea, sora gazdei, se ocupă de prepararea meniului pentru petrecere şi nu i-a mai rămas decât să verifice cuptorul din când în când. Rezultatul: un lucrător la pompe funebre şi o bucătăreasă stând împreună, trăgând uneori cu ochiul la cuplul exhibiţionist din blocul de vis-à-vis şi povestindu-şi diverse fragmente din viaţă. Un preludiu la ceva ce va fi sau nu va fi, o conversaţie obişnuită cu prim-planuri care-şi urmăresc personajele nu doar împreună, ci şi în lipsa lor, prin ochii celui care aşteaptă.
Totul rămâne la (va urma), fie alături de cei aşteptaţi, fie de cei neaşteptaţi, dar întâlniţi. Dar în acest moment, cineva ne ia binoclul spre apartamentul de peste drum, binoclu împrumutat cu siguranţă de la vreun voaior. Voi încheia în acelaşi ton în care filmul se deschide, cu o definiţie: voaior – spectator atras de o curiozitate mai mult sau mai puţin imorală. Adică şi eu, cea care m-am uitat la Preludiul şi mi-a plăcut.
Mirela Dimitriu
No Comment