Anul acesta TIFF-ul a inaugurat o nouă secţiune intitulată Tinereţe irosită din cadrul căreia – exceptând Iubirile imaginare ale lui Xavier Dolan (un film atât de fain încât, dacă mai aveţi ceva spirit adolescentin, e musai să mergeţi să-l vedeţi) – titlul care m-a atras cel mai tare a fost Camera sinucigaşilor. De ce mi-ar fi făcut cu ochiul o asemenea denumire poate nu e cel mai simplu lucru de explicat, dar cert este că synopsis-ul filmului mă trimisese cu gândul la câteva probleme a căror abordare cinematografică m-a făcut curioasă. Fiind primul lung-metraj al regizorului polonez Jan Komasa, Camera sinucigaşilor ar fi putut foarte simplu să eşueze în relatarea poveştii, în special din cauza supra-saturaţiei mass-media din ultimii ani cu informaţii referitoare la trendul emo. Din fericire aprecierea de care Camera sinucigaşilor s-a bucurat în rândul publicului polonez nu este una gratuită.
Dominik, un tânăr lipsit de atenţia părinţilor săi (mult prea ocupaţi de carierele şi aventurile lor amoroase) şi indecis asupra orientării sale sexuale (situaţie ce provoacă atenţia întregii şcoli şi decizia sa de a nu-şi înfrunta colegii) îşi găseşte refugiul într-o lume virtuală intitulată Camera sinucigaşilor. Aici o întâlneşte pe “stăpâna” jocului, Sylwia, care îl atrage într-o dimensiune în care toţi participanţii sunt pasionaţi de avatarele lor, nu fac niciun efort privind viaţa în afara Camerei şi plănuiesc sinuciderea în masă. Iar Dominik, singurul dintre ei care nu îşi doreşte să moară, va fi pus în faţa unei decizii ireversibile…
Pe lângă interpretarea reuşită a tânărului Jakub Gierszal în rolul principal, un bonus considerabil îl aduce atât departamentul cinematografic al filmului (aspect aproape impecabil din punctul meu de vedere), cât şi animaţia a cărei realizare şi integrare a durat aproximativ doi ani. Un film poveste şi atenţionare totodată care merită văzut.
Mirela Dimitriu
No Comment