Două lucruri m-au îndemnat să merg la Jiro visează la sushi: primul ar fi acela că îmi plac documentarele, iar al doilea, nu foarte greu de ghicit, este pasiunea pentru arta culinară japoneză. Dacă la început nu reuşeam să mă obişnuiesc prea bine cu diferenţele atât de mari dintre gusturi şi preparate, treptat, curiozitatea mi-a deschis un orizont ce încă îmi pare nelimitat.
Mai mult decât un documentar, Jiro visează la sushi este povestea unei pasiuni care durează o viaţă întreagă, fără vacanţe sau învoiri. Proprietarul micuţului restaurant (care însumează zece locuri, unde rezervările se fac cu o lună înainte şi preţurile unui meniu încep de la trei sute de dolari) spune că şi-a dedicat întregul timp restaurantului său şi preparării de sushi. Acum în vârstă de 85 de ani, Jiro mărturiseşte că a fost un străin pentru fiii săi timp de mulţi ani, fiind toată ziua la locul de muncă, dar şi că nu intenţionează să se retragă încă din afacere, în ciuda faptului că fiul său cel mare, care va moşteni restaurantul, are deja 60 de ani. Jiro nu îşi ia nici măcar concedii de odihnă în afara sărbătorilor legale pentru că visul său, zi de zi, înseamnă perfecţionarea sushi-ului. Iar fiecare ucenic are nevoie de zece ani de pregătire în slujba maestrului pentru a căpăta tehnica necesară, mulţi dintre aceştia abandonând în scurt timp. Dar pentru cei care rămân, munca înseamnă sută la sută dedicare şi ascultare; ani şi ani de practică, aceasta e unica opţiune.
Restaurantul a primit calificativul de trei stele în catalogul Michelin, cel mai mic loc care a primit vreodată o asemenea distincţie. În traducere, merită să călătoreşti într-o ţară doar pentru a intra într-un restaurant cotat astfel. Iar Jiro spune că singura cale de a îţi păstra demnitatea este aceea de a îţi iubi munca, indiferent care este aceasta. Astfel vei căpăta şi respectul celor din jur.
Mirela Dimitriu
No Comment