Până acum, dintre toate filmele în 3D pe care le-am văzut, două au reuşit să mă convingă, poate nu de necesitatea dimensiunii extra, dar măcar de meritul pe care aceasta îl poate oferi unei pelicule. Primul dintre acestea a fost Pina lui Wim Wenders. O scenă în faţa căreia chiar merită să te aşezi având posibilitatea privirii până în adâncimea ei. Al doilea, un alt film al TIFF-ului care chiar merită văzut, este Peştera viselor uitate.
Werner Herzog obţine un privilegiu unic, accesul în Peştera Chauvet din sudul Franţei, locul în care au fost găsite cele mai vechi picturi rupestre cunoscute până în ziua de azi. Cei patru membri ai echipei de filmare au la dispoziţie un timp foarte limitat pentru a-şi documenta proiectul, trebuind a urmări îndeaproape specialiştii arheologi şi drumul construit în peşteră. Nimeni nu poate depăşi sau atinge ceea ce se află în afara acestui traseu, iar unele zone sunt inaccesibile în totalitatea lor din cauza distanţei sau unghiului la care se află. Perdelele peşterii, stalactitele şi stalagmitele, stratul de calciu depus ca un praf alb strălucitor (asemenea zăpezii în zilele luminoase de iarnă) ascund mai mult de 30.000 de ani de istorie umană, de amprente, desene, fragmente de cărbune, locuri asemănătoare unor altare, schelete ale unor animale dispărute sau mărturii ale acestora.
Mersesem la film cu o curiozitate amatoare, convinsă că îmi va părea doar un documentar despre o istorie inaccesibilă. Am plecat simţind bătăile inimii unor fiinţe şi spirite a căror poveste poate fi decriptată astăzi doar în mod tehnologic. Ceea ce ascunde Peştera viselor uitate înseamnă mult mai mult decât atât, anume extraordinara urmă a oamenilor din timpurile în care aceştia nu se simţeau prinşi în istorie. Their time indeed was out of joint.
Mirela Dimitriu
Bonus de la Chauvet:
No Comment