(Această piesă este inclusă în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)

/––

La bar. Andi, barman, foarte tânăr, răsfoieşte plictisit un ziar.

Mircea, 30 şi, se aşază amărât pe un scaun de bar, în faţa lui.

MIRCEA: O vodcă.

Andi îi toarnă un pahar, cu ochii în ziar. Mircea îl dă peste cap.

MIRCEA: Încă una.

Andi îi pune sticla în faţă, fără să-şi ia ochii din ziar.

MIRCEA: Încă una.

Andi îi împinge sticla mai spre el, tot cu ochii în ziar.

MIRCEA (exasperat): Nu mă-ntrebi? (nici o reacţie) Barmanii ştiu lucruri din astea. Ar trebui să mă-ntrebi „te-a lăsat, nu?” şi eu aş zice „de unde ştii?” şi tu ar trebui să zici „la câţi ca tine am văzut”… sau ceva de genul ăsta! Nu? Aşa fac toţi barmanii. Aşa e-n filme. M-auzi? Şi ar trebui să mă faci să mă simt mai bine. Boule. M-auzi? Dobitocule. M-auzi? Labagiule. România. Nici să suferi ca lumea. Ca la carte. Cu tot ritualul. Încă una.

Andi îi mai pune în faţă o sticlă, deşi prima e aproape plină. Continuă să citească ziarul absorbit.

MIRCEA: Să-mi dai să beau. Să zici c-o să treacă. Să-mi zici că ştii tu o fetiţă care o să mă facă să uit. (pauză) Ştii vreo fetiţă? (nici o reacţie) Să-mi zici că toate-s curve. (confidenţial) Zici că nu ştii nici o curvă? (nimic) Sau măcar în puii mei să mă-ntrebi de ce-a plecat. Sau dacă era bună. Nu era, bă. Era cu spume, dacă chiar vrei să ştii. O să zici că sunt tâmpit. O să zici că atunci ar trebui să mă bucur. Da mă obişnuisem cu ea. Ştii tu ce-i asta, să te obişnuieşti cu cineva?

Andi întoarce pagina impasibil.

MIRCEA: Îmi vorbea ore în şir. Şi n-auzeam nimic. Bla bla bla. Da era aşa… o chestie de obişnuinţă. Înţelegi?

Andi ia o gură din vodca lui Mircea, fără să-şi ia ochii din ziar.

MIRCEA: Şi sexul era ok. Ea zicea că e nefericită. Că pula mea… tandreţe. Comunicare. Vrea să comunice. Dar sexul era ok. Şi atunci nu pricep. Tu pricepi?

Andi mai ia o gură din vodca lui Mircea.

MIRCEA: Şi în afară de asta cu comunicarea, cu tandreţea, îţi zic, era super ok. N-aveam probleme financiare. Jobul mergea bine la amândoi. Totul în regulă. Mă gândeam chiar s-o cer de nevastă. Şi găsesc un bilet: „Am plecat în Japonia”. În Japonia, înţelegi? Unde dracu a cunoscut ea un japonez? Plus că ăştia au puţa mică. Şi ochii strâmbi. Şi sunt mici. Şi violenţi. Şi vorbesc japoneză. Şi ei nici nu-i place orezul. Şi mă obişnuisem cu ea.

Andi întoarce pagina.

MIRCEA: Mă rog, treaba ei. Da mă obsedează treaba asta – m-a lăsat pentru un japonez cu puţa mică. M-a lovit treaba asta. Buf – fix în coaie. M-a terminat. Moralul la pământ. Adevărul e că nici nu mi se mai scoală. De două luni. (pauză) Zici că nu ştii vreo fetiţă?

Pauză.

MIRCEA: Aşa făcea şi ea. Tăcea. Uneori vorbea ore în şir. Tâmpenii. Şi dup-aia, când întreba omul ceva concret – linişte. De ce eşti nefericită, dragă? – linişte. Da nu vreau să insinuez că tu eşti nefericit. Era aşa… îmi tot aduc aminte şi io.

Pauză. Beau amândoi.

MIRCEA: Dacă mă gândesc bine eşti al dracu de bun psiholog. Adică nici nu tre să-mi spui nimic şi uite cum îmi dau drumu. Dacă te aveau ăia la inchiziţie – teroare. Sau în al doilea război. Hiroshima. Auzi, japonez!

Îşi face ochii oblici cu mâna şi îşi bagă faţa între Andi şi ziarul lui. Nici o reacţie.

MIRCEA: I-am zis – sexul e doar sex. Iubirea e altceva. I-am zis – e simplu. E o chestie de organism. De nevoi. Şi atunci nu înţeleg de ce nu mi se mai scoală acum.

Bea.

ANDI (fără să-şi ia ochii din ziar): Cercetătorii japonezi au descoperit…

MIRCEA: Ai zis ceva?!

ANDI: Cercetătorii japonezi…

MIRCEA: JAPONEZI?

ANDI: Au descoperit… au creat…

MIRCEA: Nu mă interesează.

ANDI: …mai bine zis au obţinut…

MIRCEA: Nu vreau viagra. Vreau să mi se scoale pur şi simplu. Ca pe vremuri.

ANDI: …broscuţe transparente.

MIRCEA: Ce?

ANDI: Cercetătorii japonezi au obţinut broscuţe transparente.

MIRCEA: Broscuţe adică maşini?

ANDI: Broscuţe adică broscuţe.

MIRCEA: Transparente?

ANDI: Transparente.

MIRCEA: De unde ştii?

ANDI: Am citit în ziar.

MIRCEA: De unde ştii că e adevărat?

ANDI: Are poză.

Îi întinde ziarul.

MIRCEA: Aha. Poate e trucată.

ANDI: Poate.

Andi îşi ia înapoi ziarul. Mircea bea.

MIRCEA: De ce?

ANDI: Pentru disecţii. Să nu mai facă disecţii. Le-au depigmentat pielea şi acum vezi tot înăutru. Fără disecţie.

MIRCEA: Tâmpenii. Japonezi tâmpiţi.

ANDI: Mie mi se pare erotic.

MIRCEA: Vrei să spui că ţi se scoală de la broaşte?

ANDI: Vreau să spun că mi se pare erotic să vezi înăutrul cuiva.

MIRCEA: Într-o femeie?

ANDI: Înăuntrul cuiva.

MIRCEA: Şi maţele?

ANDI: Totul.

MIRCEA: E scârbos.

ANDI: Poate.

Andi îşi ia o apă şi bea cu poftă. Mircea se uită la el.

ANDI: Ţi-ai imaginat şi tu, nu?

MIRCEA: Broscuţe transparente?

ANDI: Apa. Că vezi cum îmi curge apa pe gât.

MIRCEA: Nu. De ce mi-aş imagina aşa ceva?

ANDI: Pentru că e mişto.

Andi bea din nou cu poftă. Mircea se uită la el.

ANDI: Cum tremură pe dinăuntru.

MIRCEA: Ce?

ANDI: Totul.

MIRCEA: Vorbeşti ca ea. De ce vorbeşti ca ea?

ANDI: Cel mai mult aş vrea să văd plămânii.

Îşi aprinde o ţigară şi trage.

ANDI: Fumul alunecă şi îi mângâie pe dinăuntru ca vinul bun, suficient de dens, suficient de rece, într-un pahar aburit. Apropo, n-ar trebui să bei vodcă.

Mircea ia un gât zdravăn de vodcă.

ANDI: Sau stomacul. Să vezi când cineva are fluturi în stomac. Ca şi cum s-ar ridica bule mici de şampanie. Calde. Mov. Ca baloanele de săpun. Ca baloanele de spumă de căpşuni.

MIRCEA: Era mai bine când tăceai.

ANDI: Secreţiile. Să vezi toate organele alea mici şi moi şi calde cum secretă sucuri calde şi colorate şi dulci.

MIRCEA: A, şi avea probleme cu bila. De-aia era cam isterică. I-am zis – eşti isterică – te fuţi – îţi trece. Ea nu, că vrea tandreţe.

ANDI: Să vezi firicelele alea multe pulsând pe dinăutru. Şi muşchii roz care se încordează. Şi căldura. Căldura care emană ca o aură. Mi-o vezi? Poţi să-mi vezi aura?

MIRCEA: Nu.

Andi îşi apropie mâna de mâna lui.

ANDI: Mi-o simţi? Poţi să-mi simţi aura?

MIRCEA: Nu.

ANDI: Dacă totul ar fi transparent, atunci aura s-ar vedea. Ca şi cum ar fi cel mai consistent lucru. Ca la broscuţele transparente.

Andi se urcă pe tejghea, cu burta în jos, şi începe să se mişte ca şi cum ar înota stilul broască. Numai că se mişcă foarte încet şi foarte senzual.

MIRCEA: Ce naiba faci?

ANDI: Încerc să-mi imaginez. Cum e să fii o broscuţă transparentă.

MIRCEA: Eşti bolnav.

ANDI: Da. Am o obsesie cu broscuţele. Prima dată când am simţit fluturi în stomac eram la şcoală, la o disecţie. Broscuţa dădea din picioare aşa.

Dă din picioare.

ANDI: Şi s-a răscucit scurt sub mâna mea. S-a întors.

Se întoarce pe spate.

ANDI: Şi era ca şi cum înota pe spate. Cu totul la vedere. Inimioara. Nu mai ştiu dacă chiar avea inimioară, dar era ceva care pulsa. Simţeam că pulsează ceva şi aş fi vrut să văd ce. Îmi aluneca pe sub mână şi a căzut sub bancă.

Se lasă să cadă cu un bufnet, la picioarele scaunului lui Mircea.

MIRCEA: Băi… eşti ok? Termină cu tâmpeniile. O să te dea afară.

ANDI: Dar când a murit – după ce am disecat-o şi am văzut ce are înăuntru – după ce curiozitatea s-a potolit – mi s-a făcut greaţă. Ca o oboseală.

MIRCEA: Ziceai că mai bine beau vin?

ANDI: Şi de-aia – broscuţele transparente – e ca o disecţie care ţine la nesfârşit. Curiozitatea ţine la nesfârşit pentru că te interesează mişcarea organelor şi tremuratul lor şi felul în care vinul intră în sânge şi fumul în plămâni şi orice altceva ar intra… poţi să simţi şi să vezi în acelaşi timp şi vulnerabilitatea e înduioşătoare pentru că o vulnerabilitate fără consecinţe… adică e ca şi cum ai îngheţa intimitatea la nesfârşit… nu ştiu cum să-ţi explic. Bagă-mi un deget în gură.

MIRCEA: Poftim?

ANDI: Bagă-mi un deget în gură.

MIRCEA: Eu… de ce? E… aşa ceva nu se…

ANDI: Lasă. Nu pot să-ţi explic. Eu sunt mai mult… intuitiv.

Se ridică şi se duce în spatele barului şi se aşază să citească din nou. Pauză lungă. Mircea bea.

MIRCEA: Ok. Dacă nu poţi să-mi explici… aş putea să… aş putea să-ţi bag un deget în gură?

ANDI: Nu.

MIRCEA: Păi tu ai zis…

ANDI: Transparenţa e… e suficient să te uiţi.

Citeşte ziarul.

MIRCEA: Şi cu nevastă-mea? Cu problema mea? Cu sculatul?

ANDI: Ah, nu ştiu. La asta nu mă pricep.

MIRCEA: Şi dacă… dacă m-aş duce acum să încerc să… să merg acum la budă şi să… adică cred că aş avea o şansă să… ai putea să… mă ajuţi să…

ANDI (zâmbeşte) Sigur.

Heblu.

Fotografie copertă © Hernan Bas

/