Goldmine (Bogdan) | Rubrici

[1971] Literatură şi actualitate – anchetă (goldmine)

Echinox17 august 2011

1. Ce înseamnă pentru dumneavoastră literatura actualităţii? Dar literatura actuală?

2. Ce înseamnă, potrivit părerii dumneavoastră, literatura angajată? V-am ruga să precizaţi termenii relaţiei angajare-evazionism.

3. Personajul tipic – personajul model. Ce credeţi despre aceste două posibile ipoteze ale personajului?

Ana Blandiana:

1. Literatura actuală este şi literatura de după ’44 sau de după ’60, în funcţie de unghiul din care e privită. O parte din aceasta este formată de literatura actualităţii. Sînt perioade în care a nu vorbi despre actualitate este un act de curaj şi perioade în care a nu vorbi despre actualitate este o laşitate. La drept vorbind însă, o adevărată literatură a actualităţii nu poate fi judecată decît la timpul trecut. Să mai aşteptăm puţin.

2. Un scriitor este angajat faţă de el însuşi. Este o angajare necesară şi suficientă, o angajare faţă de propria subiectivitate, faţă de propriul adevăr, faţă de propria înţelegere a lumii, este asumarea propriului destin. Evaziunea echivalează cu sinuciderea, pentru că acolo unde alţi oameni nu renunţă decît la idei, scriitorii au de renunţat la ei înşişi.

3. Ca scriitor, nu ştiu dacă voi fi vreodată destul de optimistă pentru a crea personaje-model, şi nu sînt destul de descurajată pentru a crea personaje tipice. Ca cititor, pentru mine există un singur personaj-model: Prinţul Mîşkin.

Florin Manolescu:

1. Literatura actualităţii este o literatură despre actualitate; literatura actuală este literatura investită cu acele merite care îi permit să se dezintereseze de timp. Un roman, o nuvelă, o poezie care nu au murit într-o revistă din secolul XIX, pentru simplul motiv că prin lectură ele ne aduc aminte de noi – toate acestea sînt nişte texte actuale, chiar dacă au altă vîrstă şi chiar dacă noi ne-am mai schimbat între timp. Judecînd aşa, un sonet din secolul XV poate fi mai actual decît o schiţă pedantă despre hărnicia cizmarului din colţ.

Întrebarea este însă dacă un roman, de exemplu, poate fi în acelaşi timp o carte actuală şi despre actualitate. Discuţia începe abia din acest punct şi, în ce mă priveşte, mă îndoiesc sincer (fiind foarte conştient de cuvintele pe care le folosesc) că avem o astfel de literatură. Cele cîteva cărţi care au început să apară şi pe care unii le discută cu foarte mare aprindere, numindu-le, să zicem, politice, sînt de fapt nişte cărţi întîrziate, nişte cărţi care ne-ar fi trebuit ieri. Unii vor spune că aceasta este un cîştig. Poate că au dreptate.

2. Critica poate şi trebuie să fie cel mai angajat tip de literatură. O literatură care să ne întreţină luciditatea, o literatură care să ne aducă din cînd în cînd aminte că nu trăim în cea mai bună dintre lumi. Literatura angajată nu se poate hrăni cu amintirile unor întîmplări trăite de alţii. Ea trebuie să descopere prejudecăţile şi tabuurile din jurul nostru, pentru a ne face mai înţelepţi şi mai buni.

Evazionismul, dacă există, este acea formă a literaturii, prin care timiditatea încearcă să devină virilă, un travesti, un fel de „fabulă” a secolului XX. Cu alte cuvinte, literatura evazionistă este şi ea o formă a angajării, dar a unei angajări despre care niciodată n-o să putem spune cu siguranţă dacă a urmărit să facă bine sau rău.

3. Cred că „personajul-model” este numele pe care îl dăm tuturor acelor iluzii despre care am vorbit mai sus. Aş vrea ca literatura să ne schimbe viaţa; dar cine a trecut prin frumoasele încăperi ale unei cărţi ştie că, din momentul în care a închis ultima poartă pentru a ieşi în stradă, nici o pagină, nici un gest al vreunui personaj cu care a stat de vorbă cîndva, nu-l mai pot ajuta. Cartea are nişte legi, viaţa şi le are pe ale sale. Cînd le confundăm sîntem la fel de fermecători şi de puri ca acei spectatori care ar vrea să mănînce merele dintr-un tablou.

Harap-Alb este un „personaj-model”. El „ilustrează” unul dintre cele mai pure principii ale existenţei, acela al victoriei prin prieteni. Dar în viaţă, Harap-Alb ar fi un ratat. În viaţă sînt sigur că Spînul ar ajunge împărat, sau poate că Harap-Alb s-ar lăsa tentat de propunerea cerbului sau dacă, în sfîrşit ar supravieţui tuturor încercărilor, asta s-ar întîmpla prea tîrziu, cînd ar fi bătrîn, sau cînd fetele Împăratului Verde ar fi murit de mult. Dacă în viaţă totul s-ar petrece ca în Harap-Alb, aceasta nu ar mai fi viaţa, literatura. În timp ce literatura poate pretinde să supravieţuiască vieţii, nu ar avea nici un sens ca noi să încercăm să supravieţuim literaturii.

Ca şi „personajul-model”, „personajul tipic” este şi el o ficţiune necesară, dar o ficţiune creată de teoreticienii literaturii, adică de acei oameni mai puţin idealişti, care se îngrijesc să aşeze întotdeauna un obiect într-un anumit punct situat undeva între genul proxim şi diferenţe specifice. Dacă în locul obiectului este vorba, pur şi simplu, de un om, aceasta nu are nici o importanţă.

Liviu Petrescu:

Fiecare dintre întrebările pe care le-aţi formulat prezintă un interes în afară de orice discuţie; prefer totuşi să mă opresc, în cele ce urmează, doar asupra unei singure chestiuni, anume aceea privitoare la „literatura angajată”. Întrebarea nu este nouă, ea a mai fost pusă, pînă acum, de nenumărate ori; dacă vom trece în revistă răspunsurile care s-au dat, de-a lungul timpului, la această atît de controversată problemă, vom constata că „angajarea” a fost înţeleasă de cele mai multe ori în sensul unei exprimări directe a unor convingeri sau a unor opinii ale autorului. Discuţia nu a progresat prea mult, prin urmare, faţă de stadiul în care o lăsase Gherea; singura nuanţare ce era îngăduită se datora în fond tot lui Gherea (o disociere între „arta cu teză” şi „arta cu tendinţă”). Oricum, a căuta în artă expresia unui punct de vedere particular constituie o atitudine inadecvată, lipsită de caracter estetic; faptul acesta apare cu mult mai multă claritate astăzi, în lumina unor cercetări estetice moderne. Pentru că – dacă ar fi să acceptăm premisele teoretice de la care pleacă Roland Barthes (şi nu văd de ce nu am face-o) – am defini literatura mai ales ca o „tehnică a interogării”; prin chiar fiinţa ei, deci, literatura are drept ţel să formuleze o întrebare asupra lumii, dar nu şi să propună răspunsuri la aceasta. În orice caz, atunci cînd se grăbeşte să îşi precizeze atitudinea şi convingerile, autorul se pierde în banalităţi şi în locuri comune, ceea ce îl face să alunece din categoria „scriitorilor” în aceea a „scribilor” (joc de cuvinte aproape intraductibil: „écrivain-écrivant”). Dar „angajarea” era definită, aşa cum am văzut, tocmai ca definire lipsită de echivoc a unei poziţii; în această accepţiune, aşadar, angajarea nu este compatibilă cu noţiunea de artă, în general.

La aceleaşi concluzii vom ajunge şi dacă ne vom referi la o teză estetică fundamentală, formulată de Umberto Eco, conform căreia opera literară este întotdeauna şi prin firea lucrurilor o „structură deschisă”; asta înseamnă că ea (opera) ni se va prezenta ca un „univers multipolar”, necondiţionat de nici un „centru absolut”. Lipseşte deci un unghi de vedere bine determinat, „toate perspectivele sînt deopotrivă de valabile”; dar, evident, „angajarea” era înţelesă neapărat tocmai ca un „punct de perspectivă” perfect precizat şi care să se delimiteze cu energie cu alte puncte de perspectivă. În sistemul de gîndire al lui Eco, un asemenea tip de angajare ar fi socotit ca fiind an-estetic.

Părerea noastră este încă că nu trebuie să renunţăm la conceptul de „angajare”, ci numai să ne apropiem de el cu o altă înţelegere; un scriitor angajat va fi astfel acela care se va preocupa nu atît să ne pună la dispoziţie o doctrină comodă, cît să găsească cele mai bune şi cele mai potrivite formulări pentru întrebările (marile întrebări ale epocii) pe care omul comun nu reuşeşte să şi le formuleze decît în chip confuz sau inexact. Arta angajată este aceea care invită pe cititor să reflecteze, iar nu aceea care încearcă să se substituie cititorului. Evazionismul se va deosebi de angajare numai prin genul de întrebări pe care şi le pune: întrebări frivole, lipsite de mari şi vaste rezonanţe, întrebări care nu interesează în fond destinul omului.

Ion Pop:

1. O distincţie netă între „literatura actualităţii” şi „literatura actuală” nu se poate face, cred, decît în măsura în care îi acordăm celei dintîi un sens oarecum pejorativ, adică de scris colorat actual, superficial angajat în realitate, printr-o anumită terminologie sau printr-o problematică „la ordinea zilei”, dar epuizîndu-se rapid, aşa cum a şi apărut. Serios vorbind, o asemenea literatură tinde să dispară în ultima vreme şi nici un scriitor de o oarecare ţinută nu mai încearcă să o scrie – cum s-a întîmplat cu vreun deceniu în urmă. În schimb, literatura care porneşte de la evenimente chiar de strictă actualitate (istorică), dar încercînd să surprindă în ea nişte direcţii generale ale dezvoltării sociale şi spirituale, este şi a actualităţii şi actuală mereu, datorită acestui cuantum de generalitate umană.

Există, desigur, şi o literatură a actualităţii, în sensul supunerii la o modă literară – dar aceasta este o altă chestiune. A fi actual în literatură, în adevăratul sens al cuvîntului, înseamnă a încerca să răspunzi unor apeluri ale spiritualităţii contemporane, a-ţi pune problemele mari ale omului de astăzi, neliniştit şi în căutare dramatică a unor soluţii de relativ echilibru existenţial. A fi actual e, în scris, a nu trişa, coborînd în neesenţial, a nu vorbi despre limonadă, cînd curge sînge; a renunţa la retorică şi a căuta cu umilinţă, să fii cît mai aproape de adevăr.

2. După cele spuse mai înainte, cred că s-a înţeles în ce context îmi permit să vorbesc despre angajarea literaturii. În orice caz, „angajarea” n-o pot interpreta ca limitare şi îngrădire. Repet, scriitorul conştient de misiunea lui este angajat în esenţial, în pătrunderea şi dezvăluirea marilor probleme ale omului. Evazionismul – o angajare cu semnul minus. Dar aşa-zisul evazionism nu e cu mult mai prejos decît „angajarea” ce nu-şi găseşte expresia estetică convingătoare. Să nu ne iluzionăm că ar putea vreun scriitor să se situeze exclusiv în „perspectiva eternităţii” şi nici că nişte etichete de un fel sau altul pot oferi, în absenţa valorii estetice, vreun semn sigur al angajării. O lume care ştie să-şi selecteze valorile clasice, reinterpretîndu-le din perspectiva actualităţii, va şti, cel puţin în aceeaşi măsură, să-şi aleagă valorile contemporane.

3. Să rămînem mai bine, dacă e vorba să ne alegem o formulă, la „personajul reprezentativ”. Tipic, model sînt la fel de abstracte ca şi mai vechile atribute pozitiv-negativ; formule ce dau iluzia omniscienţei şi ne întorc în plină mitologie. Model? Ca în certificatele şcolare: „Elevul Cutare a avut o comportare model”…Asta e părerea dirigintelui… O viaţă realizată conform unui punctaj rigid ar fi îngrozitor de tristă. Scriitorul năzuieşte desigur să descopere printre primii adevăratele valori umane. Important e ca el să fie sincer cu el însuşi, faţă de lumea în care trăieşte. Personajele vor fi, orice ar face, mai puţin decît el şi oamenii din jur.

Nicolae Prelipceanu:

1. Şcolăreşte vorbind, literatura actualităţii este literatura de azi, despre azi, prezentă azi sau mîine, iar aceea actuală este literatura de totdeauna despre totdeauna.

Altfel zis, prima este literatura mea, a doua literatura noastră. Sau prima este literatura noastră şi a doua literatura mea. Depinde de starea mea psihică şi de starea noastră de spirit. Şi, în primul rînd de ea, de literatură.

2. Literatură angajată… Adică literatura care să mă intereseze, adică literatură subliniat. Evazionistă ar însemna literatura evaziunii, a evaziunii în primul rînd de la literatură. Deci subliteratură sau nonliteratură, cum preferaţi.

3. Ce personaj model, ce personaj tipic? Personaj tipic pentru ce şi model pentru cine? Accept răspunsul oricum, în scris ori oral. Vi-l şi sugerez: există numai personaj interesant, dintr-un punct de vedere sau din altul.

(Echinox, nr.3/1971)