Marius Ianuş – Poezii (avanpremieră)

Din volumul lui Marius Ianuș – Refuz fularul alb, în curs de apariție la editura Tracus Arte.

 

Zveruţa mea,

iartă-mă că am plâns și m-am certat cu mama.

Nu mi-a căzut bine să știu că stai la școală zece ore pe zi,

ca un salahor, fără iubire, ca o plantă de seră,

ca o jucărie plină de praf dintr-un supermarket,

în vreme ce ea stă pe cine știe unde

cu cine știe ce inconștienți…

Ea nu e obligată să facă asta.

serviciul ei nu o ține în oraș.

Iar motivele ei sunt prostii: nu trebuie

să alerge după bani. Dumnezeu

îți dă toate lucrurile de care ai nevoie.

Dragostea ei e prefăcătorie.

Ea se iubește mai mult pe ea.

Iar eu nu pot face nimic.

Eu plâng într-o mașină.

Eu dorm într-o mașină.

Eu sufăr câinește într-o mașină.

Doamne, până când?

 

 

Răspunde-mi, Nikolaj Velimirović !

 

Întrebările mele sunt tari ca piatra

și înțepătoare ca niște arici…

nu știu care o să-mi fie soarta,

mi-e frică și nu știu unde o să plec de aici.

Cred în Domnul Iisus și în Calea Sa, dar aș vrea,

dacă se poate, un pic de bine și aici, pe pământ,

loviturile necuratului le mai duc și nu prea,

îs ca o frunză zbuciumându-se în urma trenului, în vânt.

Nikolaj Velimirović, tu ești mare sfânt al sârbilor,

iar sufletul meu e sârbesc pe jumătate…

De ce sunt atât de fragil în fața oamenilor?

Cum să fac primul pas în ceea ce va fi mai departe?

Întrebările mele sunt tari ca piatra

și înțepătoare ca niște arici…

nu știu care o să-mi fie soarta…

Răspunde-mi, Nikolaj Velimirović!

 

 

O dacie „Zâmbetul lui Iliescu” cenuşie

 

Să fii un bărbat de 35 de ani care a pierdut totul.

Să vrei să cumperi o dacie “Zâmbetul lui Iliescu”

cenuşie.

 

 

Humorul, cel mai trist pârâu

 

Trec peste valea Humorului cu firul ei de apă,

am fost bătut de Dumnezeu pe drept cuvânt, pentru desfrâu…

Obcinele împădurite stau deoparte, oraşul e preşul camioanelor,

iar Humorul e cel mai trist pârâu.

Unde, în ce colţ uitat al acestei ierni, aş putea găsi

ceva care să-mi facă bine, un suflet străveziu?

Pe aici se trece de la Suceava la Dorna,

iar Humorul e cel mai trist pârâu.

 

 

ACUM ÎNŢELEG

 

Mă pun în genunchi în faţa Ta, Dumnezeule Viu !

Gîndurile mele au fost gîndurile furnicii !

Am urît pentru că nu înţelegeam!

Doamne, azi sînt un om care ştie să deosebească Energiile –

şi mă foloseşti la asta, ştiu…

Am trecut pe lîngă Universitate şi AM ÎNŢELES !

Pe tot trotuarul din faţa ei E MOARTE !

Din ea duhneşte a diavol !

Iar în Litere e demonul

înfăşurat în energiile mele năucitoare –

l-am bîntuit zdravăn, mă ia cu ameţeală cînd trec…

Eu stăteam pe terase, la Argentin şi la Trei Mese

şi credeam că îmi beau minţile cu necăjiţii,

iar Tu mă ţineai ascuns lîngă biserici…

Şi asta e doar o parte din Adevăr…

 

Acum înţeleg de ce m-ai lăsat doar pe mîna lui Mircea

şi tot ce a urmat…

Mintea mea sărmană nu te poate cuprinde, Dumnezeule Mare !

Puterea Ta e înspăimîntătoare !

Gîndurile Tale sînt Infinite !

Un miliard de miliarde de oameni

cu un miliard de miliarde de calculatoare

cu un miliard de miliarde de yottabiţi

sînt un muşuroi de furnici

care cară grăunţe uscate în praful dintre picioarele Tale!

Tu eşti Sufletul Luminii !

Tu eşti Nemărginit !

Şi asta nu te împiedică să fii lîngă fiecare !

Ce prost am fost, Doamne !

Toate versurile mele nu valorează

nici cît o tresărire a celui mai mic gînd al tău.

 

Şi sînt în acelaşi timp atît de importante !

Mintea mea nu înţelege, dar sufletul – DA !

Îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat să capăt Diploma Satanei

şi m-ai pus între absolvenţii Universităţii Tale Cereşti –

Eminescu, Nichita Stănescu, Dimov, Cristi Popescu…

mi-e greu şi să le scriu numele… toată LUMEA BUNĂ…

şi mi-ai dat apartamentul lui Monciu-Sudinski ca să-mi arăţi

că sînt dintre EI…

Da, gândurile mele sînt umbra furnicii

pe lîngă Gîndurile Tale !

Poezia mea nu valorează nimic

pe lîngă Poezia Ta, înaltă, ameţitoare.

Îţi mulţumesc că m-ai învăţat să scriu curat

şi să nu zăpăcesc minţile oamenilor cu drăcovenii…

Dar poezia mea nu înseamnă nimic pe lîngă Poezia Ta, limpede şi ameţitoare !

Trebuia doar să încerc să înţeleg Sistemul Tău!

E SCRIS!

 

Sper ca măcar exemplul meu

să le fie de folos oamenilor…

Acuma ÎNŢELEG –

ar trebui să le mulţumesc

lui Lefter şi altora ca el

care trăgeau sfori ca oamenii

să nu mă mai publice / dea pe post / (re)cunoască –

ar fi trebuit SĂ-I IUBESC pe toţi aceşti oameni

care m-au ţinut departe de demon

fără să o ştie… (Dar chiar nu au ştiut?)

DUMNEZEULE MARE !!!

Nici eu n-am ştiut să-ţi mulţumesc niciodată

pentru toată Iubirea Asta Uriaşă !

Mi le-ai răbdat pe toate şi ai rămas lîngă mine !…

E IMPOSIBIL !!!

Cum ai putut să mă iubeşti ATÎT ???

Eu nu am meritat… poate doar în liceu – la crucea de lumînări

sau în piesa aia pe care o mai ştie doar George Gorcea,

dar asta a fost demult…

 

Eu, în locul Tău, aş fi dat cu mine de pămînt de o sută de ori

şi de o mie de ori – în fiecare zi dată mie de Tine…

Am fost rău, m-am mîniat şi am urît…

Nu am înţeles nimic din ce faci Tu pe lumea asta…

Dar dacă mai am o şansă, dă-mi-o.

Dacă mă mai poţi iubi, iubeşte-mă.

Iubeşte-mă ca pe un pui de animal bezmetic

care îşi freacă ţeasta de glezna ta

fără să poată înţelege tot ce faci.

Dacă mai poţi să-mi mîngîi mintea, fă-o.

Sînt copilul Tău. M-ai iubit întotdeauna.

Iartă-mă.

 

 

Rusia, mama

 

Acolo e rădăcina tribului meu,

acolo e inima mea.

Ceea ce nu am înţeles atâta vreme

e că eu m-am ridicat mereu

împotriva mamei mele

care nu e România,

cum am fost minţit.

Mama mea e Rusia,

pământul fără sfârşit.

Siberia albăstrită de visele deportaţilor,

pădurile de mesteacăn ale Nordului,

coama Uralilor zbârlită ca un crocodil…

 

Pământul mamă nu se termină niciodată.

Rusia e iubită de Dumnezeu.

E o ţară sfântă clădită pe oseminte izvorâtoa­re de mir.

Donul e rîul în care îmi voi spăla sufletul!

Oraşul meu ascuns e Kaliningradul!

Dar mai întâi, cu Voia Lui Dumnezeu,

mă voi duce să văd Reşovia.

Cracovia e a noastră şi Lvovul e al nostru.

Vilnius şi Miskolc şi Budapesta sunt ale noastre.

Graz şi Maribor şi Zagreb sunt ale noastre!

Ale neamului meu, ale patriei mele sufleteşti!

Doamne, Îţi mulţumesc!

 

Mi-am căutat ţara şi am găsit-o!

Neamul meu care stăpâneşte Volga!

Voroneţul şi Tambovul sunt ale noastre!

Samara şi Toliati, Ecaterinburg şi Perm,

Moscova şi Belgorod sunt ale noastre!

Întreaga Polonie e a noastră!

Şi Ucraina!

Varşovia şi Kievul!

Odessa şi Poznan!

Minsk şi Gdansk!

Şi Novosibirsk! Şi Tomsk!

Patria mea

e cea mai frumoasă patrie!

NOI avem pământuri întinse

pe care nu le-au îmbâcsit încă

 

„oamenii civilizaţi“

cu prafurile lor otrăvitoare!

NOI avem păduri fără sfârşit!

Patria mea e bogată!

Nemţii nu pot să-şi pornească maşinile,

fără îngăduinţa Patriei mele!

Patria mea se întinde

până la capătul pământului!

Binecuvântează, Doamne, neamul nostru,

dă-ne putere în a ne mântui

şi iubire fără de măsură

până când ne vei chema pe toţi.

 

Marius Ianuş

(foto: blogul autorului)

 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Poeme – Philip Schultz

Poeme – Philip Schultz

Poeme – Horia Corcheș

Poeme – Horia Corcheș

Trei poeme de Cosmina Moroșan

Trei poeme de Cosmina Moroșan

Poeme – Raluca Boantă

Poeme – Raluca Boantă

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter