Goldmine (Bogdan) | Rubrici

[1980] Interviu cu Norman Manea [goldmine]

Echinox15 octombrie 2011

„Primatul valorii, criteriu decisiv”

de vorbă cu Norman Manea

Norman Manea, deşi ne cunoaştem de câţiva ani buni, ştiu destul de puţine lucruri despre biografia ta. Ce ţi se pare demn de relevat – desigur, într-un spaţiu de interviu – pentru înţelegerea mai dreaptă şi mai exactă a prozei tale?

Înţelegerea mai dreaptă şi mai exactă a prozei mele sper să fie posibilă, acum şi cândva, şi pentru cine n-ar şti biografia autorului…

Cerându-mi date bio-bibliografice pentru a mă „lansa” cu tot fastul, cum ar fi dorit (şi cum n-a reuşit) Miron Radu Paraschivescu adăuga, în memorabila sa epistolă din 1966, această precizare: datele „pot fi şi fictive de vreme ce le semnaţi”… Reţin, până la patru ani, doar aburite imagini duioase. Colosul barbar şi dintr-o dată crescut al războiului, din care mulţi au scăpat prin moarte şi din care doar întâmplarea a salvat pe bătrânul copil ce eram – a marcat dureros, printr-o dislocare brutală, particulara mea iniţiere în existenţă.

Am citit, stupefiat, acum câţiva ani, într-o publicaţie, un articol semnat Nicolae Minei în care spunea textual: „deportările dincolo de Nistru efectuate de autorităţile antonesciene nu au avut drept scop, fie el mărturisit sau ascuns, exterminarea celor în cauză”. Scopul „ascuns” care să fi fost, oare? A trebuit să-mi amintesc amurgul înmiresmat pe acele nesfârşite întinderi fumegoase, tulburarea zorilor, densa noapte tânguitoare, lirica apelor melancolice pentru a mă întreba dacă nu cumva, cine ştie, la „vilegiatură” or fi fost trimişi fără să bănuiască, bieţii nevrozaţi de spaima morţii… Mi-ar fi imposibil să urmez speculaţiile publicistului de azi şi când menţionează: „în 1943 şi 1944 un alt fapt unic în analele celui de-al doilea Război Mondial: readucerea în ţară a tuturor (s.n.) supravieţuitorilor”. Realitatea fiind, de data asta, regăsibilă şi în „arhiva” familiei, sunt obligat să privesc actul de „repatriere” a ceea ce mai rămăsese din familia mea şi care certifică, printre destule ştampile, primăvara lui 1945…

Primăvara 1945 a reînviat, într-adevăr, pentru noi, suflul exploziv al unor mereu amânate speranţe care pe mulţi i-au şi purtat încă destui ani următori pe aripile lor învolburate şi amăgitoare. Este puerilitatea prelungită excesiv, aşa cum apare uneori la alertele personaje literaturizate ale „obsedantului deceniu”? Lecturile, poate tocmai ele, nu doar „caracterul” şi „sensibilitatea”, nu doar evidenţa însăşi a realităţii sociale, m-au ajutat să înţeleg la timp înstrăinarea, să refuz înşelătoare mecanisme compensative, duplicitare, pernicioase…

Dar nu suntem feriţi, fireşte, după ce am scăpat de unele erori, să cădem în alte capcane.

În liceu eram nu doar preferatul profesorului de română, ci şi al celui de matematici. Credeam oare că aş putea blindându-mă într-o profesie „concretă”, cerută de epocă, să obţin acea independenţă materială şi spirituală care să-mi asigure libertatea de a nu mă amesteca unde n-aş fi dorit şi cu cei pe care nu i-aş fi aprobat şi stimat? Erau, desigur, şi presiuni ale mediului… Consecinţele s-au văzut pe drumul ocolit şi uneori chinuitor pe care l-am urmat destui ani, cu aparent succes, urcând conştiincios şi chiar „apreciat” treptele „afirmării” profesionale… N-aş vrea să spun că aceşti prea mulţi ani jertfiţi ingineriei nu au avut, poate, rostul lor; în orice caz, au însemnat tinereţe, cunoaştere, efort, rigoare, participare, refuz. O experienţă de viaţă nu lipsită de semnificaţii. Dacă însă nu puteam fugi de realitatea timpului şi locului, cu atât mai puţin nu o putem ignora sau falsifica la nesfârşit pe cea a propriei noastre individualităţi…

Literatura căreia îi rămăsesem tot timpul un credincios „neangajat”, m-a recuperat în cele din urmă, somându-mă să ies din „subterana” aşteptării. M-a redat mie însumi, ca să zic aşa. Mi-a şi anulat relativa certitudine a existenţei „materiale” ca şi şansa unei profesii „vandabile” oricând şi oriunde. Mi-a rupt legături, mi-a propus altele, mi-a spulberat câteva din importantele posibilităţi de mişcare, de libertate (promiţându-mi o libertate mai adâncă, oare?).

Întreg sistemul de existenţă s-a modificat, a devenit mai intens, mai nesigur, mai patetic…Dar înţelegerea mai dreaptă şi mai exactă a ceea ce mi-a dat (şi mi-a luat) şi a ceea ce am reuşit eu să dau literaturii este încă în curs. Perturbată dinamic, confuz, pentru că viu… atâta timp cât încă trăiesc şi beneficiez de cinetica ceţoasă a iluziilor pe care le mai sper creatoare…

Ai 43 de ani şi, totuşi, mai am surpriza uneori de a citi prin presa lirerară că eşti un „tânăr scriitor”. La această frumoasă vârstă alţii sunt aproape clasici. Nu mai înţeleg nimic: ce e cu „tinereţea” asta, o flatantă figură de stil, o emblematică şi perpetuă încurajare (expresie a speranţei) sau, dimpotrivă, un fel de stigmat aplicat de unii critici literari.

Deşi am debutat târziu, ar fi, într-adevăr, greu de justificat în continuare această îndoielnică etichetă, care conţine, în proporţii variabile, componentele la care te referi… N-ar fi probabil prea dificil să enumerăm trucajele prin care unele cărţi sunt împinse în obscuritate, pentru a lăsa liber prim-planul scenei literare celor admişi să-l ocupe… Am putea însă la fel de bine să găsim şi avantaje în repartizarea la sectorul „rezerve-tineret-speranţe”… Se întreţine cu socoteală confuzia valorilor, persistă efectele ei multiplicate şi diverse, cultul impersonalităţii, atomizarea vieţii publicisticii, imunizarea unui set redus de prefabricate valori tabu? Sau, dimpotrivă, se menţine astfel incertitudinea asupra oricărei valori?… E mai bine, în această situaţie, la „tineret”… Mai ales că n-aş simţi dorinţa să-mi schimb cărţile cu cele ale „clasicizaţilor”… S-a amintit cândva de „promoţia fără critici”. Fără a se intra bineînţeles şi în analiza de fond a situaţiei… Între timp, unii din scriitorii neglijaţi de critică au devenit redactori de editură şi de revistă, membrii în organizaţii şi organisme, în diferite comitete, consilii şi comisii, aşa că situaţia lor s-a mai aranjat… Cât despre scriitorul „ştab” (nu chiar totdeauna identic cu „clasicul în viaţă”…) să ne amintim ce spunea cândva Al. Paleologu despre frenezia puterii literaro-administrative, despre repede „clasicizatul” ce nu mai aşteaptă de la critică decât „servicii de presă şi tămâieri continue”, adesea defunct deja ca artist, în timp ce ascultă „oraţiile funebre în panegiricele ce-l încântă”… Imaginează-ţi cum ar fi fost primite unele cărţi dacă aveau numele altui autor pe copertă, ce s-ar fi scris despre unele volume dacă ar fi aparţinut unui debutant necunoscut… A fi receptat cu sporită severitate poate fi însă mai avantajos decăt să nu afli nimic adevărat despre munca ta. Desigur, nedreptatea, neînţelegerea, neseriozitatea pot obosi prin cumulare şi persistenţă. Artistul este fragil, munca sa extrem de delicată… Dar „tânarul scriitor” perpetuu trebuie, nu-i aşa, să-şi justifice condiţia. Să reziste, să continue, gâfâind până la capăt. Uneori, cine ştie, capătul s-ar putea să nici nu fie, din păcate, prea departe…

Noi am debutat în presa literară în acelaşi an, 1966. Nu ştiu dacă acest amănunt ne dă dreptul să afirmăm că suntem din aceeaşi generaţie sau măcar promoţie, contingent etc. De-a lungul anilor am încercat să aflu părerea multor scriitori despre această problemă a generaţiilor, care răbufneşte din când în când. Spuneam „am încercat” pentru că nu ştiu dacă mi s-a răspuns întotdeauna sincer. Aş dori să cunosc şi părerea ta.

Determinările sociale, biologice, culturale, adică „încărcătura” specifică a vremii îşi are importanţa cuvenită: generaţia de la ’48, contingentul 1914, promoţia 1940 etc. Scriitorul însă zadarnic s-ar prevala de astfel de apartenenţe. Scrisul este al solitudinii. Valoarea în artă ţine mai curând de excepţie, inedit, inconfundabil. N-am auzit de generaţia Eminescu, promoţia Brâncuşi, contingentul Enescu… Nu ştiu de generaţia Tolstoi, nu mi-aş imagina promoţia Proust sau Kafka.

În artă, violenta, abstracta şi până la urmă cordiala competiţie a valorii nu ţine seama de vârstă, funcţii, epocă.

La noi, problema „generaţiei” este invocată mai ales când se simte nevoia unei dislocări. Regenerarea este necesară, desigur, firească, de cele mai multe ori pozitivă. Din păcate „schimbarea” este prea repede tradusă doar în nerăbdarea de a elibera scaune. Din acel „val” bogat şi atât de original izbucnit după 1965 repede s-au impus mai ales aceia dintre scriitorii (de real talent) care doreau şi o validare socială. Poate, aveau dreptate; este foarte posibil, ca şi literar, să fi fost mai puţin sau prea târziu luaţi în seamă dacă n-ar fi preluat la timp locurile din conducerea Uniunii, a revistelor, editurilor etc. Grăbita oficializare şi adesea „clasicizare”, prin preluarea „puterii”, pare a fi citită, însă, şi ca semn de slăbiciune (care s-a văzut, cu timpul, si în creaţia unora dintre acei autori). Adevărat este că „solitarii”, şi-au plătit şi ei, uneori scump, distanţarea; pot eu însumi proba elocvent că nu doar bucurie înseamnă consecvenţa cu tine însuţi… Se vorbeşte acum, din nou, de altă „generaţie”: 1980. Înseamnă că mecanismul vieţii literare şi-a cumulat iarăşi dezavantajos închistările, blocajele? Că nefirescul care ne deranjează pe mai toţi este perceput cu o particulară acuitate mai ales de cei ce vin? Să sperăm că forţa tânără a talentului onest, curajos, va fi şi fastă… Am citit unii dintre aceşti tineri. Mulţi sunt de real talent, destui par produşii efemeri ai artificialei „generaţii”… cum se întâmplă întotdeauna. Iată, am pe masă nr. 11-12/1979 al preţuitei reviste Echinox care „anchetează” opiniile tinerilor noştri colegi. Mă solidarizez spontan cu intervenţia poetului E. Hurezeanu care face distincţia dintre „generaţie” (promoţie, contingent) şi „şcoală”, observând cu deplină îndreptăţire, că „în contextul literar tern cum este cel actual, arareori vizitat şi de sensul responsabilităţii morale a scriitorului, singurătatea înţeleaptă pierde în faţa grupului zgomotos, cel puţin în exerciţiul publicitar”.

Într-adevăr, azi, principala raţiune de „grupare” ar fi „mai ales de natură morală”… Nu altfel a fost, şi în 1966, când am debutat? Micuţa revistă asediată şi stinsă după câteva numere rămâne desigur prin valorile, deloc puţine, pe care le-a promovat… Dincolo de afinităţile estetice ale celor pe care i-a propus lectorului (să-i amintim măcar pe M. Ivănescu, V. Mazilescu, R. Petrescu), Povestea vorbii a lui M. R. P. poate însă fi validată, retrospectiv, cine ştie, şi ca o eventuală grupare morală…

Am impresia că unele romane ale tale au fost comentate cam în grabă (ca să nu zic superficial), fiind relevate aspecte care nu mi s-au părut esenţiale…

Reevaluările rămân sarcina de conştiinţă şi de competenţă a tinerilor, criticii de mâine.

Îmi displace rolul de „nedreptăţit”… şi cel de avocat al propriei cauze. Să vorbim despre ce se înţelege prin „experiment”, cum ţi se lipeşte eticheta ambiguă? După primele momente de perplexitate, după ce vezi cum îşi preiau cronicarii formulele comode nu-ţi mai rămâne, desigur, decât să-ţi depăşeşti exasperarea şi, până la urmă, să iei apărarea… experimentului, încercând să degajezi cuvântul de adaosurile echivoce şi peiorative prin care încearcă grăbiţii să scape de dificultăţi, să-i redai sensul major şi real, inseparabil de adevărata literatură. Doar Kafka şi Valéry, atât de diferiţi, uniţi doar prin rigoarea vocaţiei, mărturisesc ambii că întreaga lor operă nu-i decât „un exerciţiu”! Ţi se concede aşa, cu o piruetă fandosită, că eşti „subtil”, chiar „cel mai subtil”? N-ai decât să-ţi înghiţi greaţa, să devii apărătorul subtilităţii, şansă de aprofundare, de amplitudine şi diversitate, mai ales acolo unde domneşte simplismul grosier, unisonul semidoct şi gregar, trivialitatea energică şi eficientă… Dar confuziile voioase, de pe urma cărora profită mereu aceiaşi şi păgubesc mereu alţii, pot fi receptate şi cu detaşare… În definitiv ce ne-am face dacă ar domni şi în literatură o dreptate perfectă? Fiecare la locul său, eliminată eroarea, ca şi corectarea ei?…

Deşi e greu pentru un autor să-şi dezvăluie tema (temele) fundamentală, obsesivă a scrisului său, te-aş ruga totuşi s-o faci. Mai ales în contextul prozei noastre, dar şi raportată la alte literaturi (unele raportări la scriitorii străini şi la anumite tehnici ale prozei mi s-au părut inexacte).

Tema autorului se desprinde abia la sfârşit, prin compunerea lucrărilor… M. Preda spunea de curând (după o practică scriitoricească de aproape patru decenii) că a găsit, în sfârşit, „tema” naratorului. Cine ştie dacă chiar a găsit-o… sau dacă l-a şi ajutat, literar, această descoperire. M-a preocupat mult şi încă mă obsedează tema „depersonalizării”… Intuiesc în ultima vreme un fenomen înrudit sau poate derivat şi la fel de teribil pe care specialiştii îl numesc, după Heraclit, cu un termen cam pedant: enantiodromie, adică procesul prin care un lucru se transformă în contrarul său. „Un lucru” înseamnă pentru mine o realitate umană, iar „se transformă” înseamnă că pare şi chiar devine cu timpul altceva: contrarul său… Doar vedem atâtea uluitoare exemple de savanţi sau scriitori deveniţi, treptat, uşieri şi invers, cotonogariciocli, coţofene de maidan în loje şi ediţii de lux, duri directori disciplinaţi compunând renascentiste elegii, utopii şi epode etc.

Cât despre „situarea” mea… bineînţeles că mă simt mai aproape de Camil şi Blecher sau de Holban şi Hortensia Bengescu decât de experimentul Urmuz… Mi-e aproape Musil sau Lowery sau Patrick White decât Alain Robbe Grillet. (Îmi vine în minte o excelentă recentă observaţie a poetului Mihai Ursachi: „într-o vreme când literele româneşti regăseau continuitatea cu propria lor fiinţă şi contactul cu realitatea lor literară exterioară, a scrie bine a putut deveni sinonim cu a fi modernist”…) M-a preocupat mai puţin inovaţia stilistică şi „noul roman” decât racordul estetic cu unele dintre propunerile fizicii moderne şi ale psihologiei; articularea mobilă în realitatea stratifictă a actualităţii am considerat-o posibilă doar prin căutări şi adecvări specifice.

Receptarea de către critică a fost, funcţie de semnătura recenzentului, excelentă, adecvată, interesantă, sau anapoda, sau ostilă sau aşa şi aşa, când aşa, când aşa… Situaţia criticilor nu este stălucită. Conjunctura, interesele, dependenţa, adaptarea acţionează asupra celor ce vor neapărat să-şi menţină locul pe podium.

Dar sunt încă destui critici foarte buni, chiar dacă mai discreţi şi abia de având un colţ de revistă unde să scrie. Păcatele criticii nu sunt greu de citit dar au condamnări mai generale. Criticii îi ofer la rândul meu o întrebare: cum ne vedeţi Voi, cei care intraţi impetuos şi nu mai trebuie apăraţi împotriva spiritului primar agresiv, care dispreţuieşte competenţa şi ar voi anularea diversităţii, deci a culturii? Activitatea critică a fost adesea stânjenită şi deviată de factori externi.

Viitorii critici, tinerii de azi vor avea destule de recuperat şi de reaşezat…

Apar în proza ta personaje puternice, vitaliste şi personaje abulice, oameni „slabi”. Cei „puternici” nu sunt priviţi într-o lumină prea favorabilă. Cum este, cum ar trebui să se considere şi să fie considerat scriitorul în lumea contemporană? Adevărata putere a scriitorului (în contextul condiţiei sale) să fie oare, pâna la urmă, de natură extraliterară, de aici şi fascinaţia pe care o exercită?

Iritantă, această obsesivă temă a „puterii”… bizară şi de-atâtea ori cinică, soluţia ei literară! La destui dintre autorii care au înregistrat succese de public şi adesea şi de critică „valorificând” într-un anume fel această temă. Nu cred că dramele, rătăcirile, orbirea, degenerarea şi eventual renaşterea le-au trăit mai ales funcţionarii puterii, mai mult sau mai puţin oneşti, mai mult sau mai puţin derutaţi, mai mult sau mai puţin culpabili. Mă solidarizez mai mult cu anonimii pe care i-am cunoscut îndeaproape şi pe care i-am observat cu exigenţă, pe latura lungă a nopţii de însingurare, dar şi de statornică rezistenţă („corul popular care râde”, cum spune Bahtin). Izolarea, suferinţa brutalizată, credinţa candidă, intimitatea rănită au fost dintotdeauna partea nenumărabililor noştri semeni în contact cu lichelismul agresiv competitiv, cu orbirea sau disimularea sau demagogia celor aşa-zis „puternici” (şi pentru o vreme „victorioşi”…). Paranoia „puterii” bântuie lumea şi ar putea s-o năruie; mă refer nu numai la vastele degenerări provocate de teroarea sistemelor înapoiate, despotice (ca şi, în alt fel, de supremaţia potentaţilor diformi ai banului), ci şi la jalnicele mecanisme schizofrenice ale relaţiilor ce apar uneori între prieteni sau tovarăşi de idei, în căsnicie, între părinţi şi copii, între şefi şi subalterni, între anchetator, judecător şi inculpat, între dictator, anturajul complice şi slugarnica reţea executivă, între profesor şi elev, bogat şi sărac, agent de circulaţie, şofer şi pieton etc.

Câtă secretă forţă mereu reînnoită conţine existenţa „învinşilor” împinşi sau refugiaţi în obscuritate unde încearcă să nu-şi piardă omenescul! Câtă frică neroadă se acunde adesea în gesticulaţia fermă a băieţilor „puternici” ai zilei… Dacă abulia poate fi rezultatul unui firesc mecanism de autoapărare, dacă apatia poate fi şi o formă ocrotitoare, dar şi o tristă, semnificativă resemnare, indiferentă la toate, vitalitatea zgomotoasă a guralivilor pofticioşi nu este, de cele mai multe ori, decât faţa văzută, nici ea prea atrăgătoare, a gravei maladii dezumanizante, care se traduce prin setea de putere asupra semenilor. Opţiunea mea este şi estetică, fireşte, replică unei literaturi de speranţe şi mistificări, de poncife şi „dezbateri”, literatură retorică, falsă şi în cele din urmă comodă, chiar când se vrea combativă, umanistă, etică, realistă, optimistă etc.

În perspectiva celor spuse, „puterea” extraliterară care fascinează şi a corupt şi talentul multor scriitori buni, mi se pare vinovată de numeroasele abdicări, impasuri şi prăbuşiri ale vieţii noastre literare. Consecvenţa puţinilor care au continuat, izolaţi, să-şi scrie doar cărţile, nu a putut bineînţeles împiedica şi nici măcar ameliora ceva… Dar ei nu-şi puteau exprima opiniile şi opţiunea decât „traducându-le” în creaţie.

Cred că literatura română ar putea fi mai bine cunoscută şi reprezentată peste hotare. Aici mai toată lumea are păreri. Limitându-ne la proză (la urma urmei, obiectul discuţiei noastre), ce crezi că s-ar putea face, că am putea face pentru o mai bună şi eficientă reprezentare a prozei româneşti în Europa şi, de ce nu, şi pe alte meridiane mai îndepărtate?

Nu am altă competenţă în această chestiune decât, cel mult, bunul simţ… Ca să vedem cum ne-am putea „afirma” în lume ar trebui să ne amintim cum s-au afirmat, cândva, în străinătate, când s-a întâmplat acest lucru, scriitorii, savanţii, artiştii români şi să creăm aceste condiţii pentru cât mai mulţi şi cât mai buni. Greu de crezut că, închizându-ne în mica noastră „eternitate locală”, va veni cineva să ne cerceteze suferinţele sau neputinţa. Avem de depăşit un handicap enorm: literatura noastră clasică nu a fost cunoscută la timp în străinătate, literatura dintre cele două războaie nu a fost tradusă atunci, ceea ce s-a „trimis” de la noi, în ultinii 20-30 de ani nu a stârnit, cu rarisime excepţii, un interes real (a nu se lua în seama ştirile de mâna a zecea, încropite din tot felul de publicaţii obscure).

Ar trebui să se evite piţigăiala megalomană provincială, ar trebui reinstaurat, mai întâi, „primatul valoric”, criteriu decisiv şi asupra nivelului nostru cultural intern şi extern… La ce ne serveşte revendicarea inoperantă asupra lui Gherea ca unul dintre primii critici marxişti europeni, dacă atunci nu s-a făcut nimic pentru a fi recunoscut, aici şi aiurea? Camil Petrescu nu ştiu dacă i-a precedat pe Camus sau Sartre şi nici n-are importanţă, dar, propus lumii atunci, ar fi edificat asupra atitudinii noastre spirituale; ca şi atâţia alţii, de altfel. Se ştie de câtă neînţelegere a avut, în schimb, parte; este uşor de văzut de câtă neînţelegere beneficiază şi azi cei care încearcă a racorda literatura noastră la adevăratele întrebări ale spiritului şi ale vremii. România a trezit cum se ştie, în urmă cu un deceniu, un mare interes datorită unor iniţiative de politică externă. Ar fi fost un bun prilej de a se înfăţişa valorile noastre culturale şi ştiinţifice, ceea ce ar fi sporit îndreptăţirea, credibilitatea, substanţa opţiunii politice şi ar fi convins asupra noastră, mărind şi menţinând interesul. Extraordinarul folclor românesc (degradat adesea printr-o inflaţie festivistă şi prin facilă comercializare) nu poate la nesfârşit şi în exclusivitate să ne reprezinte. Nu cred că ne avantajează o astfel de unilaterală prezentare… Nu suntem doar o ţară folclorică.

Falsă este şi scuza adesea invocată a limbii de „redusă circulaţie”. Jignitoare (din punct de vedere cultural) eticheta de ţară în curs de dezvoltare… Nici Grecia nu este o ţară supercivilizată şi nici greaca nu este o limbă de largă circulaţie; numără-i, te rog, pe marii scriitori cunoscuţi şi laureaţii Nobel pentru literatură… Dacă ne gândim, limba cea mai răspândită ar fi chineza (un miliard de locuitori) şi nu japoneza, ţară care în numai trei decenii a atins stadiul unei civilizaţii ultramomoderne şi concomitent al unei dezvoltări culturale şi ştiinţifice de prim rang; nici daneza, nici suedeza, nici olandeza, nici italiana nu sunt de „largă circulaţie”. Să nu uităm, ţările europene dezvoltate industrial sunt, în majoritate, cele fără „bogăţii naturale”, dar care au ştiut să valorifice marea avuţie celebră, decisivă în acest secol. Noi avem o ţară bogată, frumoasă, cu multe talente native. Nivelul vieţii spirituale trebuie să convingă asupra apartenenţei noastre europene şi să fie rezonant cu fervoarea intelectuală a lumii contemporane. Soarta lumii depinde, azi mai mult ca oricând, de soluţiile pe care le vor propune oamenii de ştiinţă şi oamenii de cultură. Posibilităţile de comunicare sunt incomparabile cu cele de altă dată. Problema este însă, mai întâi, a nivelului „intern” al publicaţiilor, emisiunilor, activităţii editoriale, dezbaterilor de acuitate… Consumul de hârtie tipărită a devenit azi un test de civilizaţie ca şi consumul de săpun! Când se întâmplă că, în sfârşit, vin la noi cercetători străini interesaţi să cunoască şi eventual să se specializeze în cultura română, „contactele” care li se oferă sunt cele din birourile Uniunii şi ale editurilor, unde primesc, eventual, câteva dicţionare „contemporane” (cele de literatură sunt adesea, cum bine se ştie, penibile) şi poate revistele noastre în limbi străine (care nu pot interesa decât pe autorii traduşi acolo). În rest, rămâne să se lămurească singuri cutreierând librării, biblioteci, cunoscând emisiunile TV şi radio, citind organele noastre de presă. Ce s-ar putea face? Cum am spus, înainte de toate, nivelul nostru „intern”, apoi „deschiderea”… Adică: legarea acelei fireşti aspiraţii patriotice de afirmare cu „primatul valorii” (reale) şi racordarea (reală) energică de actuala cultură europeană şi mondială, contacte (reale) multiple…

/

Bucureşti, 7 aprilie 1980

Interviu realizat de Mihai Sin

(nr. 8-9-10/ 1980)

(sursă foto: observatorcultural.ro)

/

/