Florin Irimia – Defekt (fragment)
FLORIN IRIMIA – (n. 1976) predă limbă și literatură engleză la Facultatea de Litere a Universității din Iași și colaborează cu articole și recenzii la majoritatea revistelor culturale importante din țară. În 2009, i se publică prima proză scurtă în revista Noua literatură sub pseudonimul Eduard Tăutu. De atunci continuă să apară cu povestiri în revistele, Familia, Timpul și Suspans. Este prezent în Antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală publicată recent la editura Herg Benet. Defekt este romanul său de debut.
–
–
Defekt (fragement)
13
Un alt motiv pentru care am fost lipsit de un plan în viață ține categoric și de faptul că sunt român. Românii, în general, dar mai ales cei care s-au format în perioada comunistă, au fost educați să se mulțumească cu puțin, să nu își dorească prea mult de la viață pentru că oricum nu prea aveau ce să obțină de la ea. Eram încurajați să ne întemeiem o familie (ceea ce am făcut), să producem cât mai mulți copii (ceea ce am făcut – nici nu știți voi cât de mulți copii se ascund în Miruna!), primeam un apartament și câte o slujbă, după care trăiam așa, de pe o zi pe alta, fără vreun țel în viață, fără un scop precis, în afară de acela de a supraviețui, ceea ce însemna că la fel de bine puteam să și murim căci, în esență, viața noastră se terminase demult. Generația mea n-a mai atins vârsta primirii apartamentului și a locului de muncă. Nici măcar cu asta nu ne-am ales. Praful dărâmării Marelui Zid Berlinez a ajuns până la noi și dintr-o dată am început cu toții să tușim, să ne sufocăm, să intrăm în panică și să ieșim ca disperații pe străzi, căutând de undeva salvarea, numai că pe străzi au început să ne împuște, vedeți dumneavoastră, statul nu permitea atacuri de panică în rândul populației (atacurile de panică ca și alimente precum untul, carnea, ciocolata, bananele erau marca decadentei societăți capitaliste) și inevitabilul s-a produs. Așa că am început și noi să dărâmăm ce era de dărâmat, să incendiem ce era de incendiat și în câteva zile respiram din nou, chiar mai bine ca înainte, sau cel puțin așa credeam pe-atunci. Din păcate, după numai câțiva ani, tusea a revenit doar că de data asta nu ne-a mai mers, cică totul era o mascaradă și că eram plătiți să ne prefacem, totuși au trimis niște mineri să ne consulte care ne-au declarat perfect sănătoși și perfect mincinoși, și ne-au trimis acasă cu vânătăi și capete sparte despre care s-a zis ulterior că erau la fel de închipuite ca măgăreața și senzația de sufocare. Drept pentru care ne-am deprimat, ne-am retras în apartamentele noastre înghesuite primite de la Stat și-am început să bolim, transformându-ne treptat, cei mai mulți dintre noi, într-un fel de zombi ai abuliei, perplexității și demoralizării. Dar, repet, nu vreau să mă victimizez. Sunt absolut convins că și în asemenea circumstanțe potrivnice, absolut reale, întrebați orice român dacă nu mă credeți, au existat destui oameni în mintea cărora, după 1990, au început să se înfiripe planuri de viitor (și aici nu mă refer doar la furat mașini din Germania sau trimis fetițe la produs) pe care mai apoi au încercat să le pună în practică. Că, într-adevăr, cei mai mulți dintre aceștia erau chiar ăia de trăseseră în noi mai-nainte, asta-i cu totul altceva și face obiectul unei alte discuții. Cât despre mine, nu-mi mai amintesc mare lucru din perioada aceea, probabil că eram deja prea debusolat sau surmenat din cauza tuturor hobby-urilor și îndeletnicirilor inutile cu care îmi ocupasem timpul până atunci, sau poate mi se trăgea de la urmărirea Revoluției la televizor, ca și cum aș fi conștientizat încă de pe-atunci că nu eu aveam să mă bucur de ceea ce urma să se-ntâmple, ci exact cei împotriva cărora începuse practic totul. Înainte de a avea o democrație originală am avut o Revoluție originală, prima revoluție transmisă în direct la televizor și singura care i-a căpătuit, oficial și fără jumătăți de măsură, pe cei care oricum începuseră a se căpătui pe ascuns, la adăpostul sloganelor cum că, în comunism, averea aparține poporului.[1]
“Este moralitatea un impediment în calea succesului? Ajungi mai ușor să-ți atingi scopurile dacă o iei pe scurtătură mișmașului, a învârtelii? Sau nu cumva scurtătura e de fapt cea care la un moment dat se înfundă, blocându-ți accesul spre vârf? De ce ne-am apucat de hoții după nouăzeci? Pentru că cei care s-au instalat la putere erau ei înșiși hoți și, cum s-ar zice, au dat tonul? De ce am devenit o țară de corupți? De ce cei mai mulți dintre noi nu mișcă un deget dacă nu primesc ceva în plus, o mică/mare atenție? De ce s-a legiferat șpaga? De ce trebuie să ai pile ca să ocupi un post (mai bun)? De ce suntem o țară plină de mitocani? De ce plecăm în alte țări să facem paradă de mitocănia noastră? De ce n-avem autostrăzi? De ce ne sunt bolnavii plimbaţi din spital în spital? De ce ne ard nou născuţii în maternități? De ce ne place să trăim în mocirlă? De ce ne dăm în cap unii la alții? De ce nu ne încurajăm valorile? De ce la alții se poate și aici nu?” Iată câteva din întrebările pe care le-am auzit rostite prin cancelarie de-a lungul timpului, întrebări care mie, om lipsit de un țel în viață, îmi păreau și continuă să-mi pară absolut inutile[2] și, în timp ce mă întorceam de la spital, nu mă gândeam decât la cât de greu vor trece orele de seară din ultima zi a weekendului în compania dragei mele soții și a minunate noastre fiice de numai zece ani.
–
14
În ziua în care, plimbându-ne noi prin parc, am experimentat dureroasa și în fond păguboasa revelație a inutilității și ratării mele ontologice iar Liza a încercat să mă consoleze[3], invocând teoria planului timpuriu drept garanție a reușitei în viață și dându-mi de înțeles că n-aveam de ce să mă plâng atâta timp cât eu nu numai că nu făceam parte din această categorie, dar mă găseam practic la antipodul ei, soția mea a comis, și cred că nu trebuie să mai argumentez această afirmație, o gafă de proporții uriașe.
Ulterior, probabil realizându-și gafa (Liza, sunt nevoit s-o spun, este o gafistă incurabilă), nevastă-mea, care măcar este adepta teoriilor cu portiță, adică cele care îți oferă, cel puțin teoretic, șansa unei alternative, cele care nu te consideră din start condamnat la RATARE dacă nu îndeplinești un set prestabilit de condiții, a fost de-acord că și teoria ei beneficiază de o asemenea portiță pe care puteam s-o folosesc când și cum consideram eu de cuviință însă, a ținut ea să mă avertizeze, întocmai ca-n povești, nu puteam s-o folosesc decât o singură dată, ceea ce nu prea mi-a convenit să aud dar am acceptat ca atare.
Ce vreau să spun este că în monumentala ei naivitate, Liza spera ca eu să văd în această portiță tocmai șansa de a-i demonstra, chiar dacă în ceasul al douăsprezecelea, că pot să mă schimb, că pot fi altul, că din momentul acela viața mea și modul meu de gândire vor face o mișcare de rotație la 180 de grade și-mi voi găsi în sfârșit resursele necesare de a mă ridica la așteptările ei reprimate. Ei bine, acest lucru nu numai că nu s-a întâmplat dar, m-am gândit eu între timp – și aici vroiam să ajung – că dacă într-adevăr trebuie să existe o portiță, altfel spus, o scăpare, o imperfecțiune, un punct nevralgic, o excepție de la regula acestei teorii care, dincolo de obrăznicia ei și de imensa frustrare pe care mi-a pricinuit-o, este, n-are cum să nu fie, absolut adevărată, ea își găsește materializarea în chiar destinul soției mele care, potrivit propriei teorii, ar fi trebuit să ajungă foarte departe în viață dar, așa cum probabil v-ați dat deja seama, nu prea a ajuns. Nu știu dacă vă mai amintiți acest amănunt, dar în momentul enunțării teoriei planului timpuriu drept garanție a reușitei în viață, Liza s-a autoinclus în categoria celor care, din varii motive, nu au beneficiat de un asemenea plan, și prin urmare acum nu au de ce să fie frustrați și nemulțumiți întrucât n-au întreprins nimic în viață care să-i îndreptățească la a-și vocaliza insatisfacțiile. Nu știu dacă a procedat în acest fel ca să mai atenueze din duritatea implicită pe care orice asemenea teorie o conține sau dacă a făcut-o din pură politețe sau chiar a crezut că aparține acestei categorii, însă cu tot respectul pe care i-l port, trebuie să declar răspicat că eu nu cred și n-am crezut niciodată că din punctul acesta de vedere are dreptate! Pentru că, vedeți dumneavoastră, dincolo de existența unui plan timpuriu în viață, mai contează și în ce constă acel plan, căci indiferent cât de prematur în existența voastră ați ajunge la concluzia că știți foarte bine ce vreți să faceți, meseria de profesor și/sau căsătoria cu unul, nu vă va putea oferi niciodată satisfacția aceea orgasmică de care amintea Liza. Mai mult, dacă nu trăiești cumva în Finlanda, ai toate șansele ca „îmbrățișând” această meserie, să te transformi încet dar absolut sigur în echivalentul unui impotent care, în timp ce alte categorii salariale orgasmează în jurul lui ca într-o scenă penibilă de sex în grup dintr-un film porno, nu poate decât să se uite înciudat de pe margine la dezmățul pecuniar ce se desfășoară nestingherit de atâta vreme, dorindu-le tot răul din lume dar cumva fiind conștient că destinul a avut grijă ca tot lui să i-l rezerve și pe acesta. Așa că, profesori, fac din nou un apel la dumneavoastră, treziți-vă la realitate, ieșiți din blazarea și depresia în care v-ați cufundat puțin câte puțin, an după fucking an, și treceți odată la fapte! Nu vă mai amăgiți că “mâine” va fi mai bine, că vă vor crește salariile și odată cu ele respectul celor din jur, că o să vă permiteți în sfârșit plasma, mașina, vacanța sau chiar cartea aceea pe care v-ați dorit-o cine știe de când. Nu se va întâmpla niciodată acest lucru, așa că, dacă vreți să trăiți bine (hă, hă, hă), părăsiți corabia până nu se scufundă de tot, nu mai dați meditații gândindu-vă că din asta se poate trăi, nu se poate, vă păcăliți singuri, asta nu-i viață, nu mai faceți pregătire pentru nu știu eu ce examene britanice sau americane, oamenii ăia vă folosesc, nu-nțelegeți, toți care se pregătesc pentru asemenea examene nu vor decât s-o taie din țară, să se ducă acolo unde se câștigă ca lumea și-odată ce vor ajunge acolo, credeți c-o să-și mai amintească pe dumneavoastră, valabil și în cazul celor care pregătesc olimpici, valabil mai ales în cazul lor, dumneavoastră știți câți bani fac olimpicii ăștia după ce se cară de-aici, habar n-aveți, în loc să faceți pregătire cu ei pe te miri ce, puneți-i mai bine să semneze un contract care să stipuleze negru pe alb că veți primi 5% din salariul lor pentru măcar următorii cinci ani din viață, atunci să vedeți schimbare de destin, nici nu va mai trebui să mergeți la școală iar vacanța în Hawaii e garantată. Așa că, ascultați-mă pe mine, confratele vostru de suferință, părăsiți ACUM școlile, liceele, universitățile, reconvertiți-vă profesional, apucați-vă de furat, de afaceri, de orice, numai nu vă mai umiliți în fața sistemului căci nimeni n-arată bine în curul gol.[4]
Dacă i-am spus și soției mele acest lucru? Normal că i l-am spus, în repetate rânduri încă, dar vreți să știți care a fost reacția ei? Mi-a zis că m-aberez, că am luat-o razna, că sunt dus cu pluta, că s-o fac eu primul dacă tot sunt atât de pornit și alte asemenea vorbe care toate mascau în realitate adânca ei frustrare dată de conștientizarea faptului că aveam dreptate. Așa că n-am crezut-o atunci și n-aș crede-o nici acum dacă, prin absurd, mi-ar spune din nou, chipurile asumându-și cu demnitate destinul, că lipsa unui plan în viață și în ceea ce o privește este cea responsabilă pentru situația ei de-acum. Liza, repet, a avut de la bun început un plan în viață, a știut dintotdeauna ce vrea să devină (și cu cine dorește să se mărite) doar că, și o spun cu tristețe, și-a ales prost cariera (și evident, bărbatul), făcând abstracție, copilărește, de faptul că totuși trăia în România, locul unde pentru a fi profesor trebuie să fii înzestrat cu o mare doză de masochism – ceea ce ei îi lipsește – sau, ca în cazul meu, cu o mare lipsă de voință, și cu acel optimism idiot de care vorbeam mai-nainte ( și care, până la urmă, reprezintă tot o formă de indiscernământ) care să te facă să nu resimți umilința, frustrarea, năduful și ranchiuna ce însoțesc constant practicarea acestei meserii, ca de altfel a multor altora atunci când le practici pe aceste meleaguri unde toată lumea se străduiește să-ți facă existența un pic mai grea decât este oricum.
Sfârșit. Cortina cade în aplauzele spectatorilor care strigă, „Autorul, la rampă”.
–
15
A doua zi dimineață, am ieșit devreme din casă, toți trei, și toți ca să mergem la școală, doi să predea, unul ca să i se predea, bucuroși că scăpasem de monotonia zilei de duminică pe care ne-o petrecusem în casă, uitându-ne la ploaia de-afară și apoi la un film[5] – primit de soția mea pe CD de la băiatul patronului de spălătorii auto – la care eu am adormit, epuizat după toate întâmplările de peste zi, și mai ales din ziua precedentă, ceea ce a însemnat automat ratarea oportunității unei discuții cu fiică-mea prin care aș fi vrut să aflu ce planuri de viitor au început să se formeze în mintea ei prematur pârguită. Fac acum o paranteză pentru a vă spune mai multe lucruri despre mine, informații vitale care vă vor ajuta să înțelegeți mai bine evoluția ulterioară a lucrurilor.
Predau la un liceu bine cotat, aș spune chiar cu pretenții, din oraș, fapt ce nu se răsfrânge într-un mod pozitiv asupra mea și a muncii mele întrucât eu sunt profesor de sport. Da, ați auzit bine. Nu de română, nu de franceză, nu de engleză, istorie sau matematică ci de sport. O “materie” unde abilitățile intelectuale ale elevilor nu prea contează, unde frecvența la ore e aproape oficializat opțională și nimeni nu trebuie să ridice mâna ca să răspundă. Cât despre predat, nu-i mare scofală să explici câteva reguli de joc sau felul în care trebuie să execuți o săritură. Chiar și așa, sau tocmai din cauza asta, trebuie să recunosc că am intrat în câmpul muncii cu pile.
Directorul liceului, un tip uns cu toate alifiile care făcuse bani din intermedierea adopțiilor de copii imediat după nouăzeci, era la momentul acela în plin proces de divorț și, cum se-ndârjea să nu-i lase nimic fostei consoarte (un obicei foarte des întâlnit la bărbații români din ziua de azi), a apelat la taică-meu care nu numai că era un avocat foarte bun dar avea și avantajul că îl cunoștea pe judecător[6]. Drept pentru care nici măcar n-a fost nevoie de mită, examenul meu de titularizare fiind doar o mică parte din onorariul lui taică-meu care să nu credeți că m-a ajutat cu plăcere, dimpotrivă, a comentat și-a boscorodit de parcă aș fi fost singurul absolvent de facultate care intra cu pile să predea la o universitate, liceu sau școală generală din România. Acum v-ați putea întreba de ce trebuie să recurgi la asemenea mașinațiuni pentru a intra în învățământ, unde salariile sunt oricum execrabile și nimeni nu dă doi bani pe tine? Nu mă-nțelegeți greșit, multă lume intră cu pile în câmpul muncii din România, pilele, intervențiile, aranjamentele având o tradiție îndelungată în această țară atât de pitorească pentru turiști și atractivă pentru investitori, dar la câte privațiuni sunt supuși profesorii români în ziua de azi, s-ar putea crede că toți absolvenții fug de învățământ ca de ciumă. Ei, bine nu-i chiar așa.
Cum spuneam, românii au fost învățați să primească totul de-a gata, n-au spiritul aventurii, sunt comozi, nu-și asumă riscuri, nu concep să se hazardeze, vor mereu să simtă pământul sub picioare sau altfel refuză să înoate, chiar dacă unii ar putea fi niște înotători foarte buni. Și de ce-ai vrea să înoți, la o adică? De ce să te strofoci, să dai din mâini și din picioare când poți să stai degeaba? Antreprenoriatul nu a fost niciodată popular printre noi care preferăm oricând șmecheriatul – strecuratul prin sita cu ochiuri largi sau mai puțin largi a sistemului, fentatul sau căpușatul statului, acest uriaș blând și stupid cu care poți să faci cam tot ce dorești. Bun, și ce legătură are asta cu meseria de profesor? Păi, la cât de diletanți sunt profesorii în ziua de azi, e clar că învățământul a devenit un magnet pentru toți profitorii cu facultate care-și dau interesul doar până ce ajung titulari (cazurile fericite), după care nu-i mai poate concedia nimeni, iar dacă reușesc să-și dea și gradele, treaba-i ca și rezolvată, s-au făcut c-o meserie monotonă dar care nu le va rezerva foarte multe surprize neplăcute, unde mai pui că le mai rămâne și destul timp liber ca să facă ce-au ei chef, indiferent ce-ar însemna asta, pregătire în particular (ăia mai buni dar demotivați de remunerație), afaceri (ăia dezinteresați, cei mai mulți, care parazitează sistemul) sau tăiere de frunze la câini (cazul meu, care nu mi-am deschis nicio afacere și nici nu dau meditații – la sport, cine a mai pomenit una ca asta? – ceea ce nu-nseamnă că nu cunosc destui colegi care au și dau[7]).
Dar cum am ajuns profesor de sport? Bineînțeles, mai întâi a trebuit să fac o facultate (pe care chiar am făcut-o, vă jur, diploma nu-i falsă!) pe perioada căreia am fost un student mediocru, în pofida faptului că sunt înalt și bine făcut și-aș fi putut ușor să mă evidențiez la baschet sau la volei sau chiar la amândouă. Am avut mereu o condiție fizică demnă de invidiat (n-am fumat niciodată, consider țigara un viciu inutil pentru că nu-ți oferă nicio satisfacție într-atât de mare încât să merite să mori pentru asta) iar după renunțarea la Drept, mi-am petrecut un an ca salvamontist pe Ceahlău (ca să nu-l mai aud pe taică-meu reproșându-mi inconsecvența) ceea ce mi-a oferit un avantaj în fața celorlalți candidați, astfel încât pot spune că am intrat pe bune, chiar dacă, ulterior, meritul meu a fost subminat dacă nu chiar anulat de prestația modestă și titularizarea obținută cu pile.
Liza predă la același liceu unde predau și eu, ceea ce nu-mi prea convine (deși eu am fost cel care a insistat să i se scoată și ei un post) din mai multe considerente, unul fiind că trăiesc mereu cu impresia că sunt urmărit, monitorizat, ceea ce probabil e adevărat dat fiind reputația mea de afemeiat[8], reputație în linii mari nejustificată, căci în afară de relația mea extraconjugală actuală (de care, oricum, ea nu știe), n-am mai călcat demult strâmb în adevăratul înțeles al cuvântului.
Un alt considerent e faptul că deși nu ne vedem foarte mult într-o zi de lucru, ideea că ea e acolo, pe-undeva, îmi dă sentimentul că suntem împreună tot timpul ceea ce, după aproape douăzeci de ani de conviețuire, îmi cam inhibă senzația de dor pe care altfel aș putea-o experimenta, și nu numai că mi-o inhibă, dar mi-o înlocuiește cu una ce ajunge foarte aproape de agasare, ceea ce, bineînțeles, nu las să se vadă în prezența ei. Cum a ajuns Liza să predea la același liceu unde predau eu, tocmai ați aflat, cum am ajuns să fim împreună, vă voi dezvălui ceva mai încolo.
–
16
Până acum cred că v-ați dat seama că nu am nicio calitate care să-mi ofere autoritatea de a exprima judecăți de valoare asupra caracterului poporului român și altor asemenea chestiuni de (dez)interes general, dar în România orice neavenit este liber să-și dea cu părerea, de fapt este încurajat să o facă – în detrimentul persoanelor serioase care chiar ar avea ceva de zis – de la țăranul îmbibat cu alcool din ultima crâșmă sătească până la politicianul cu aplomb și dosar la DNA, din parlament. În plus, cred că proaspăta revelație a inutilității mele îmi conferă acel drept al condamnatului ( sau, în cazul meu, al luzărului) la o ultimă favoare, iar favoarea pe care v-o cer este să fiu lăsat să vorbesc, pentru a-mi putea continua istorisirea, pentru a vă povesti cum am ajuns unde sunt în momentul de față.
În lunea de după duminica în care mă întâlnisem cu taică-meu la spital, se anunțase o ședință unde urmau să participe toate cadrele didactice din liceu, adică inclusiv Liza și prietenul meu Lorin, profesor de română (suplinitor) și în timpul liber, scriitor (aspirant).
În pofida lipsei de responsabilități și griji pe care ți-o oferă meseria de profesor de sport, trebuie să recunosc că nu-mi place ceea ce fac, iar ședințele de colectiv se află undeva în topul motivelor pentru care zic asta.
Lipsa de satisfacție și împlinire a treizeci, patruzeci de oameni strânși la un loc emană o energie negativă extrem de nocivă care acționează asupra ta ca un gaz invizibil, provocându-ți o durere îngrozitoare de cap și sentimentul că ești prins într-un cerc vicios din care nu poți să ieși decât prin renunțarea la viață. Desigur, sentimentul acesta nu este rezervat doar cancelariilor de profesori, fie ei de școală generală, liceu sau universitate, ci și altor încăperi în care românii se strâng la un loc. De fapt aș spune că unul dintre puținele locuri unde sentimentul frustrant de neîmplinire, de neputiință, de lipsă de perspectivă NU se manifestă, este în Parlament. N-am fost acolo personal astfel încât să pot da greutate aceastei afirmații dar din ce se vede la televizor, așa s-ar părea. Se poate ghici energia pozitivă de la distanță, se poate deduce din salariile babane, de europeni prosperi, pe care parlamentarii români și le acordă cu responsabilitate astfel ca nimeni să nu poate reproșa României că nu are putere de cumpărare, din țigările electronice din care pufăie mulțumiți, din somnul profund în care îi vezi pe unii cufundați (nimeni din colectivul nostru n-ar putea adormi la o ședință, indiferent cât ar fi ea de lungă și plictisitoare), din veselia cu care se acuză, mustră, înjură, ironizează, persiflează reciproc, și nu în ultimul rând din seninătatea cu care te mint în față, promulgând legi care știu că ulterior nu vor fi aplicate. Nimeni în cancelaria noastră de exemplu nu are expresia senină a parlamentarilor, nici măcar cei cu afaceri, nici înainte și cu atât mai puțin după ședințe.
De obicei, în cadrul acestor ședințe, ni se aduce la cunoștință lunga listă de lipsuri și greutăți din cadrul sistemului, urmată de ce s-ar putea face dar nu se va face niciodată, sau ce s-ar fi putut face ca să nu se ajungă aici dar nu s-a făcut dintr-o sumedenie de motive, cum ar fi acuta lipsă de fonduri, de bunăvoință, implicare, dorință, chef etc. etc. Eu îi compătimesc pe ceilalți profesori care, spre deosebire de mine (și de ceilalți profesori de sport), chiar trebuie să se ducă la ore după asemenea ședințe, fără să aibă libertatea să arunce, din greșală, bineînțeles, câte o minge de baschet în mecla vreunui impertinent doldora de bani (de banii părinților) care are chef să-ți strice cheful, și-așa aproape inexistent, cu câte o replică, chipurile inteligentă, în realitate o cretinătate uriașă cu care emitentul se va mândri negreșit la pauză. Lorin, de exemplu, s-a apucat de fumat din cauza frecvenței unor asemenea replici venite de prin bănci, după care s-a-mbolnăvit urât tare de tot și a trebuit să se lase de fumat, după care s-a îngrășat cu vreo douăzeci de kilograme, după care a vrut să slăbească și s-a reapucat de fumat după care și-a dat seama că era deja prea târziu și uite așa s-a transformat într-un fumător teribil de gras.
Nu știu dacă din cauza acestor replici pe care le auzea constant, dar tipului i-a intrat de ceva vreme în cap (lucru foarte periculos) că are să scrie un roman fabulos care-l va scoate din căcat și-l va propulsa într-un cerc ilustru de scriitori care au faimă și bani. Să te ții atunci, Edi, să te ții atunci!, îmi amintesc cum mi-a spus într-o zi, fără să precizeze clar la ce se referea. Nu pretind că am experiență în domeniu (ultima carte pe care am citit-o a fost, cred, un roman de-al lui Cărtărescu, eram în facultate atunci și vroiam să impresionez o tipă de la Litere ceea ce n-am reușit pentru că n-am înțeles nimic din spunea ăla acolo și individa s-a prins), dar cred că scrierea unui roman, fie el unul extraordinar, nu te poate scoate din căcat, nu aici, în orice caz, unde din căcat nu te poate scoate decât vreo șmecherie, vreo deturnare de fonduri, vreun contract gras obținut fără licitație, o șpagă dodoloață pentru a înlesni cuiva obținerea unui contract gras ș.am.d. În plus, românii n-au apetit pentru ficțiune, oamenii aici sunt serioși, nu-și pierd vremea cu scorneli prinse între două coperți, bărbații preferă să bea și să se uite la fotbal iar femeile să facă cumpărături și, dacă n-au încotro, mâncare și curățenie. Recunosc că n-am avut tăria să-i spun asta, n-am avut curajul să-l contrazic, să-i tai avântul printr-o replică plină de cinism și/sau ironie necruțătoare, plus că la momentul acela chiar nu știam cât de serios vorbește și cum avea lucrul acesta să schimbe destinul tuturor celor din preajma lui. În schimb l-am întrebat despre ce intenționa să scrie. Nu pot să-ți spun acum prietene, mi-a spus el. Dar va fi tare, va fi tare de tot. La momentul acela, dăduse pe gât vreo câteva pahare de vin, așa că i-am pus exaltarea pe seama euforiei dată de alcool.
Florin Irimia
( Romanul Defekt este în curs de apariție la editura Brumar.)
[1] Revăzând manuscrisul, am decis să fiu sincer până la capăt și să recunosc că nu mă număr printre cei care s-au sufocat și au ieșit panicați pe străzi, oricum aveam doar paisprezece ani atunci ceea ce mă făcea inapt pentru Revoluție, dar asta nu înseamnă că nu pot vorbi acum despre ea, până la urmă și Alexandre Dumas tatăl a scris despre Revoluția franceză chiar dacă la momentul acela nici măcar nu era născut.
[2] Pentru că e ca şi cum ai întreba: „De ce are oul coajă?”
[3] Nu pe loc, când, dacă vă mai amintiți, ne-am certat destul de urât, ea reproșându-mi că nu sunt bun de nimic, că n-am fost niciodată în stare să duc ceva de la A la B, că orice femeie are nevoie de siguranță și că nu înțelege cum de-a rămas atâta-amar de vreme lângă unu’ care, evident, nu poate să-i ofere nici măcar un minim de confort psihic, ci ulterior, când am ajuns acasă și am făcut dragoste – activitate pentru care am o disponibilitate cvasi-permanentă, ceea ce mi se pare normal având în vedere dimensiunile unor anumite organe.
[4] Există, evident, și câteva excepții dar din păcate nici una nu vă include pe voi.
[5] O dramă despre un bărbat căsătorit care află că soția îl înșală cu un tânăr de numai douăzeci de ani, adică de aceeași vârstă pe care o are fiica lor, profund îndrăgostită de tânărul cu pricina, o porcărie.
[6] Gurile rele susțin că atât taică-meu cât și judecătorul ar fi fost informatori pe vremea lui Ceaușescu, colaborând asiduu cu Securitatea, ceea ce nu-i exclus, dat fiind plecările frecvente ale lui taică-meu în Occident în anii ‘80 și îmbogățirea lui rapidă după 90. Personal însă, sunt înclinat să cred că aceste plecări se datorează mai curând prieteniei de-o viață între el și un domn, prezent la noi în casă la mai toate momentele aniversare – zi de naștere, onomastici, Revelioane etc. – acum decedat, care, am aflat ulterior, nu era nimeni altcineva decât Şeful Securității pe județul nostru.
[7] Unul, de exemplu, are un chioșc chiar în incinta liceului, de unde elevii pot să-și cumpere la pauză sucuri, cornuri și tot felul de dulciuri. Bineînțeles, vinde și țigări la bucată dar numai pe ascuns. Altul, dacă nu mă înșel, are o editură care tipărește manuale școlare și furnizează liceului hârtie de scris. Altul aduce mașini din Germania, ceea ce am făcut și eu într-o vreme (impulsionat de frate-meu) dar, ca de obicei, nu m-a ținut prea mult.
[8] În facultate (Facultatea de Sport fiind notorie pentru lipsa ei de moravuri, asta poate și pentru că, dacă dai la Sport, este de presupus că arăți bine și arătând bine, tentațiile sunt și ele mai mari) m-am culcat cu mai multe studente în același timp iar într-un an am fost feblețea profesoarei de fitness și estetică corporală;
2 Comments