Ţi se întâmplă adesea, cu o carte foarte bună în mâini, sau cu un om foarte „ca tine” în faţă, să ai senzaţia că povestea ta (nespectaculoasă, în ciuda tuturor zonelor ei de insolit, tocmai pentru că e prea pe de rost ştiută şi prea cu sârg sau repetitiv depănată) şi povestea „cealaltă” (nouă, deschisă în faţa ta cu entuziasmul unei cutii a miracolelor sau cu migala poleit emfatică şi înduioşătoare a unui circ panopticon) îşi împletesc cumva degetele, ca doi copii necunoscuţi care „se dau pe tobogan împreună” şi fac, brusc, sens, una pentru cealaltă. Iar tot ce ai învăţat despre priviri lucide şi sine qua non-uri ale aparatului interpretativ pare, brusc, o irelevanţă mincinoasă. Mi s-a întâmplat de curând să pariez, cu toată naivitatea molipsitoare a celui proaspăt ieşit de sub duşul rece al micilor revelaţii, pe două poveşti. Una este un fel de paranteză acoladă deschisă între o suită de zile de un fel şi o altă suită de zile de niciun fel şi vine dintr-o istorioară nerecenzabilă şi, din păcate, nedocumentabilă altfel decât colportat. Cealaltă este o carte de poezie care, într-un chip invidiabil de către cei mai poliromi dintre prozatorii români, reuşeşte la modul genuin şi non-ipocrit să articuleze o lume curată, închegată, un muzeu al inocenţei epurat de pretenţiile şi artificiile aşa-zisului autenticism şi accesibil prin asumarea convenţiilor curioase ale sincerităţii aceleia neaoşe şi atât de underrated.
O sută cincizeci de mii la peluze, al doilea volum al poetei Diana Iepure, apărut în anul acesta la Casa de pariuri literare (căci despre el este vorba), este un copil fermecător care te ia de mână şi îţi arată, cu, pe de o parte, entuziasmul pe care ţi-l aminteşti despre tine atunci când te uiţi la fotografii în care eşti înconjurat de toate, absolut toate jucăriile preferate, şi, pe de altă parte, tristeţea prospectivă a petelor – ochi din tablourile lui Tonitza, o lume „parţial” dispărută. De fapt, în subsidiar, toate versurile Dianei Iepure îşi întemeiază substanţa energetic-debordantă-persuasivă – şi chiar nota de locvacitate a metaforei – pe ideea că pot salva ceea ce este, într-un fel sau altul, definitiv pierdut, irecuperabil. „Pulverizată” în 5 cicluri care corespund, aleatoriu, trecutului conotat amuzant-sordid (în pasajele puse sub semnul definitoriu al inocenţei), fie ironico-paseist (atunci când mizează pe fisurile inerente acestei vârste privilegiate) şi prezentului-matrioşcă, al unui prozaism de camuflaj, metamorfic, povestea are un suflu interior care o face să pară spusă pe nerăsuflate, cu o voce constantă şi scandalos de sigură pe ea însăşi.
Singurul neajuns al cititorului care nu se „potoleşte” bucurându-se, pur şi simplu, de „toate acestea” (şi vrea, în consecinţă, să explice, să diagnosticheze, să dea pronosticuri) este acela că, feliate în baza unui criteriu „tematologic”, poeziile Dianei Iepure îşi pierd savoarea de texte citabile în întregime, iar o analiză atentă a discursului are ceva din aspectul precar al unei radiografii ratate. Eşecul mijloacelor de „dispensare” prin explicitare de demonii obişnuiţi ai liricii se explică, cred, prin aceea că poezia din O sută cincizeci de mii la peluze chiar trăieşte, chiar respiră, şi chiar are neobrăzarea să te bântuie, mai apoi, zile la rând. Se cer desfăşurate şi redesfăşurate, în contexte care nici măcar nu le cer în mod literal sau explicit. Aşa că, de pildă, urcând într-un 1 dezarticulat, vineri dimineaţa, m-a lovit brusc imaginea unei rochii de mireasă deşirate pentru mărţişoare, de îmi toceam tocurile ascuţite de carnea caldă transpirată şi-o/ simţeam cum se surpă şi cum/ toate întâmplările intră cu mine în mormânt/ nu crede nu spune nu te destăinui nimănui mai ales femeilor/ îmi şopteai/ noaptea/ spre întâi martie/ când alegeam şuviţe albe din/ rochia ta nemţească/ de mireasă/ o făceam tot mai scurtă/ o îmbrăcam apoi pe furiş/ aşa destrămată/ dansam în faţa oglinzii/ firele ei încâlcite gâdilându-mi genunchii şi visele/ învăţate din cărţi (rochia de mireasă, p.20). Iar într-o seară, în faţa calculatorului, m-am pomenit transportată într-un demult al meu de când stăteam singură în bancă/ şi nu ştiam că sunt frumoasă (poşta, p.29). M-am trezit tulburată de amintirea acestei altcineva pregnante a cărei mamă făcea feţe de pernă din cămăşile vechi ale tatei/ scoate gulerul mânecile lasă doar/ nasturii la mijloc/ sidefaţi şi de o copilărie întreagă în care se doarme pe pernă ca pe pieptul lui tata (p. 19) şi de odată era să ies din lumea asta/ cu copilul din burtă cu tot/ mi-a închis ea uşa în faţă/ clempuşul rece m-a lovit la tâmplă/ nu-i bine aici rămâi acolo/ şi m-am trezit şi-am sunat la salvare (naşa gaşiţa, p. 74). Ca să nu mai vorbesc de vocea străină şi ghiduşă care mi-a zis, în curtea din spatele Literelor, că nu te grăbi nu te grăbi nu te grăbi/ dar exact aşa ai făcut/ pe unii i-ai visat periodic după/ înalţi şi frumoşi ca nişte plopi/ se clătinau îşi împrăştiau puful/ până când ai observat că fac prea multă umbră/ şi la tine în curte nu mai creşte nimic (ratarea nr. 1 cu plopi, p.44).
De fapt, Dianei Iepure îi stă bine cu vocea aceasta serios-naivă, cu poeziile în care familia e o matrioşcă, iar în case lucrurile rămân aşa cum le ştia, aglomerate într-o formulă adaptată a realismului magic, cu o mamă care era tânără şi frumoasă/şi tata îi cumpăra farduri, multe farduri/ rujuri, pudre, rimeluri/ îi plăcea să îi vopsească ochii/ îi răsucea genele cu o periuţă/ mama clipea des, des/ şi tata ţipa să nu închidă ochii/ să îi ţină deschişi (de făcut frumoasă, p. 34), cu băi comunale în care era puţină lumină/ mult abur multe funduri înroşite/ geamurile mici aproape de tavan/ să nu se caţere curioşii/ găuri astupate cu bureţi (baia, p.27), cu buncăre în care copiii aşteaptă să cadă bomba atomică şi păpuşi înmormântate pentru care se dă pomană. Textele bitter, polemice (gaudeamus 2004 de pildă), alunecă într-o nişă a vagului prost temperat, suferind, parcă, de un horror vacui care le dă un aspect lax, indeterminat. Limbajul ei cel mai bine stăpânit şi cel mai izbutit este acela al unui copil deştept care îşi cunoaşte pe de rost adresa şi „acasa”- cu miracolele şi improvizaţiile ei – şi jucăriile – cu toate numele lor -, şi în faţa căruia lumea de afară, versată, pervertită, se simte, fără să vrea şi fără să priceapă de ce, inconfortabil.
