Visul lui Adalbert (România, 2011) @ Comedy Cluj

Te pomeneşti încercând să te sincronizezi cu hohotele de râs ale vecinilor de scaun, îţi calibrezi un zâmbet cu bătaie lungă, îţi repeţi că nu este cazul să empatizezi cu victima, căci te afli, nu-i aşa, la o comedie. Neagră – deci dă-o-ncolo de victimă -, românească – ţii la obiectivitate, dar eşti dispus să te laşi fermecat. Şi nu s-ar spune că produsul cinematografic îţi displace – nu percepi nuanţe false în jocul actoricesc, decorurile sunt corecte, cu montajul încă nu te-ai lămurit. Pentru moment, localizezi problema pe traiectoria scenariului – ţie nu ţi se pare comic decât incidental.

Este 8 mai 1986, aniversarea a 65 de ani de existenţă a PCR. În ajun, prin performanţa care va intra în legendă a portarului Helmuth Duckadam, Steaua Bucureşti a câştigat Cupa Campionilor. Subinginerul Iulică Ploscaru (Gabriel Spahiu) a înregistrat meciul pe o casetă VHS, asupra căreia are întâietate superiorul său direct, tovarăşul Lefărdău (Doru Ana). Dis-de-dimineaţă, Iulică îşi ia soţia cu binişorul, pentru că playerul video învelit în prosoape antişoc a fost cumpărat din banii ei. O scenă mai târziu, cea luată cu binişorul este amanta aceluiaşi, Lidia (Ozana Oancea), fostă colegă de serviciu, care pricepem că a trecut printr-un soi de accident, că a fost nevoită să joace într-un documentar pentru protecţia muncii şi că nu vrea cu niciun chip să ia parte la marea festivitate organizată la cantina fabricii, în cinstea Partidului. Odată ajuns la uzină, Iulică plasează ici-colo câte un banc (subversiv cu măsură), iscodeşte pe unul şi pe altul, se gudură pe lângă cine trebuie, se interesează de cuţitele produse în secret drept viitoare „atenţii”, împinge o Dacie cu personalitate, coboară vreo şapte etaje în braţe cu mama bolnavă a directorului-adjunct, care şi-a trăit traiul şi de ceva timp incomodează patria. În fine, o zi aproape obişnuită.

Cu adevărat hazliu este discursul lui Lefărdău dinaintea momentului artistic al serbării PCR: a şaptea artă a luat naştere drept replică la complicitatea celorlalte şase cu demonul capitalismului (plus exemplu). Din păcate, scurtmetrajul regizat de Iulică (numit Visul lui Adalbert, de ce „Adalbert”, ca să sune străin!) s-ar vrea sarcastic, dar figura nu îi iese până la capăt. Clasa muncitorească, sfidând bunul-simţ şi uitând de prudenţă, întâmpină absurdul poveştii cu hohote puternice, prelungite. Ce-i drept, drama băiatului cu nume fistichiu, idealuri muncitoreşti şi coşmaruri provenite din deviaţia de la acestea e amuzantă şi din exteriorul celor două rame – dar vag.

Pretextul de căpătâi al filmului este interpretarea „canonică” a accidentelor de muncă în vremea comunismului. Împletirea acestuia cu scene din meciul de glorie apusă pare forţată, însă ceea ce derutează iremediabil este… motivul vulpii. Cum-necum, ne tot întâlnim cu această vieţuitoare: vulpea ţopăind cu oarece graţie prin zăpadă, visul despre o vulpe interpretat rigid de soţia (şi ea rigidă a) lui Iulică, povestea Lidiei despre vulpea prinsă în coteţul găinilor (încheiată printr-o imagine care a oripilat până şi clubul spectatorilor convinşi că urmăreau o comedie) şi roşcata secretară Tatiana, care îl joacă pe Adalbert. Se pot trasa paralele între şiretenia proverbială a respectivului animal şi descurcăreţii de pe vremea comunismului; alternativ, se va lua drept o întruchipare grosieră a regimului roşu. La fel de îndreptăţit am concluziona că: a) fotbalul românesc nu mai e ce-a fost din cauza lui Nicu Ceauşescu; b) ultimele vreo zece minute ale filmului reprezintă un ecou timid al Reconstituirii lui Lucian Pintilie; c) într-o zonă limitrofă a Căii Lactee, numele Éva Kiss e scris în stele (încercuiţi varianta sau variantele corecte).

Proiecţia la care am asistat a fost urmată de o sesiune Q&A cu regizorul Gabriel Achim, în lipsa căreia mi-e greu să cred că am fi ghicit „ce-a vrut autorul să spună”; o voce academică se apucă să-mi amintească, discret iritată, că asta nici nu are importanţă. Film împrăştiat, dar onorabil, Visul lui Adalbert merită văzut pentru doza de suprarealism care poate că se vrea a fi o trimitere la Un chien andalou, poate că nu.

 

Alexandra Găujan

 

Alexandra Găujan

Îmi place să apăs butoane misterioase. Am declanşat în felul ăsta alarme, proceduri de securitate, neplăceri. Între 19 şi 24 de ani, la Litere, nu am găsit suficiente butoane. Ca să-mi ocup timpul, am citit bibliografii obligatorii şi facultative. Acum apăs mai multe butoane ca oricând.

Articole similare

Întâmplări despre niciodată. 7 povești neobișnuite despre singurătate, un volum aflat sub semnul realismului magic

Întâmplări despre niciodată. 7 povești neobișnuite despre singurătate, un volum aflat sub semnul realismului magic

Nem is volt olyan rossz régen nőnek lenni… @ TIFF 2020

Nem is volt olyan rossz régen nőnek lenni… @ TIFF 2020

Wildland: When Scandinavian Noir Meets Teenage Angst @ TIFF 2020

Wildland: When Scandinavian Noir Meets Teenage Angst @ TIFF 2020

The Painter and the Thief: is it a plane, is it a bird? @ TIFF 2020

The Painter and the Thief: is it a plane, is it a bird? @ TIFF 2020

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter