Dosare, anchete | Focus Japonia | Teorie și studii culturale

Takeshi Kitano şi florile sale de foc

Mirela Dimitriu7 noiembrie 2011

Hana-bi (花火) este termenul japonez pentru „artificii”, care literal s-ar traduce în limba română drept „flori de foc”. Aidoma artificiilor care înfloresc pentru câteva secunde în înaltul cerului şi apoi se topesc în văzduh par a fi şi personajele lui Takeshi Kitano. Oamenii săi sunt fragili şi trec prin momente de intensitate sau sensibilitate maximă, ce nu se exprimă verbal, ci prin privirile şi gesturile atât de reprezentative pentru educaţia rezervaţilor japonezi. Sub înfăţişarea de multe ori rigidă sau în spatele stilului de viaţă retras se ascunde totdeauna o a doua natură umană. Aceasta este bine-cunoscuta diferenţă dintre exterior şi interior pentru locuitorii Ţării Soarelui Răsare, latura la care oricine va avea acces fiind doar forma, ceea ce ei lasă să se vadă indiferent de interioritatea lor, asemenea ambalajelor atât de frumoase pe care le folosesc în momentul în care oferă un cadou. Într-un fel aceştia se oferă ei înşişi delicat înveliţi, astfel încât să nu cauzeze nici cea mai mică tulburare societăţii sau celor din jur, dar accesul la ceea ce e individual este mult mai greu de obţinut, dacă nu chiar imposibil pentru majoritatea străinilor.

Dacă la început Kitano porneşte drept comediant şi actor în filme cu gangsteri şi yakuza, ulterior cariera sa ia o turnură complet diferită, el devenind regizorul multor filme recunoscute pentru marca sa inconfudabilă: combinaţia surprinzătoare dintre scenele de o violenţă extraordinară (atât prin manifestare, cât şi prin bruscheţe) şi cele foarte artistice, ce sublimează şi potenţează sensbilitatea sufletească în cadre aproape „dureros” de frumoase. Nu de puţine ori m-am gândit că trebuie să fie imposibil să vorbeşti despre filmele lui Kitano, iar în momentele în care le recomandam prietenilor spuneam doar: „Trebuie să vezi filmul ăsta. Eu nu pot povesti despre el. Dar să-l vezi singur ori cu maxim încă o persoană. Altfel nu se poate.” Posibil şi din această cauză simt o oarecare stânjeneală în a scrie despre Hana-bi, un titlu ce până în momentul de faţă se regăseşte cel mai probabil undeva între primele cinci locuri pe o listă personală de filme (listă din care nu lipseşte un alt titlu al lui Kitano, şi anume Dolls). Dar pare-se că tentaţia de a îi molipsi şi pe alţii de o boală atât de frumoasă a fost ceva mai puternică de data aceasta.

Câştigătorul Leului de Aur în cadrul Festivalului de la Veneţia din 1997, Hana-bi este nu „povestea”, ci ţesătura de poveşti cu care Takeshi Kitano a reuşit să convingă într-un mod de necontestat atât criticii de film, cât şi publicul, oricât de sceptic ar fi fost acesta amintindu-şi de debutul sau cinematografic atât de distanţat estetic faţă de ceea ce avea să urmeze. Ulterior poate doar Zatôichi (2003) avea să se apropie cât de cât de succesul acestei pelicule, în ciuda faptului că majoritatea filmelor reflectă aceeaşi tehnică regizorală ce-şi lasă mult din construcţie pe mâna sau interpretarea spectatorului. De asemenea o caracteristică comună a acestor filme este faptul că regizorul alege să interpreteze el însuşi rolurile principale; în Hana-bi el este poliţistul Nishi în jurul căruia par să se strângă toate legăturile, fiind totodată cel implicat în tragediile tuturor apropiaţilor săi. Cu o înfăţişare ce nu-i trădează sentimentele, acesta răbufneşte în accese de violenţă sau în gesturi pline de candoare cu egală uşurinţă. Apăsătorul sentiment de vinovăţie şi imposibilitatea de a ieşi din situaţia în care se află îl conduc la gestul disperat de a fura de la o bancă pentru a îi putea oferi soţiei sale (bolnavă de leucemie) o ultimă călătorie în doi. Iar ceea ce porneşte ca o vacanţă se va sfârşi în singurul mod posibil într-un astfel de context, cu un alt fel de călătorie, sub ochii unei fete ce nu reuşeşte să-şi înalţe zmeul şi ai colegilor lui Nishi, veniţi să-l aresteze.

O dramă secundară – dar cel puţin la fel de impresionantă – a filmului îl portretizează pe Horibe, partenerul lui Nishi, care în urma unei misiuni rămâne imobilizat într-un scaun cu rotile şi este abandonat de soţia şi fiica lui. Fără locul său de muncă sau susţinerea familiei, acesta încearcă să se sinucidă, dar nereuşita acestei tentative îl obligă la găsirea unei ocupaţii, anume cea de pictor. Tablourile sale (în realitate pictate de Kitano însuşi, după un accident ce-l adusese faţă în faţă cu moartea) descoperă o sensibilitate şi un simţ estetic cu totul deosebite, iar scenele ce-l urmăresc pe Horibe în această postură sunt dintre cele mai reprezentative pentru întregul film.

Pelicula, asemănător unei picturi, se lasă umplută de culoare şi judecată de fiecare în parte. E un tablou în mare parte minimalist, dar cu urme apăsate de roşu şi detalii ce numai pensulele iscusite pot desena, care în aceeaşi măsură descoperă şi acoperă fragilitatea sufletului uman sub măştile pe care le purtăm zi de zi. Camera urmăreşte atent şi înregistrează peisaje, ruperi în continuitate sau flashback-uri, momente de un umor dezarmant de sincer şi discret, dar mai ales caută oamenii, atât în prezenţa cât şi în absenţa lor. Iar dacă Kitano spunea că Akira Kurosawa este singurul regizor care a reuşit să atingă „definiţia ideală a cinema-ului: succesiunea imaginilor perfecte”, de data aceasta îmi voi permite să fac o mică steluţă afirmaţiei lui, adăugând acest film categoriei menţionate.

Jucându-mă la rândul meu cu succesiunea scenelor din Hana-bi, voi alege să văd în urma lor, a vieţilor personajelor şi a scânteilor de artificii, tăcerea, un joc cu piese de lemn rămase nepotrivite şi două prăjituri pe jumătate mâncate. Un cadru care emoţionează asemenea urmei ceştii din Oglinda lui Tarkovski, şi care ne însoţeşte ca atingerea caldă a unei mâini, chiar şi după ce aceasta a încetat.

Mirela Dimitriu