Hedda Gabler şi cei şase pitici @ Andrei Şerban la Teatrul Maghiar Cluj-Napoca
În anii petrecuţi în cadrul Facultăţii de Teatru şi Televiziune am învăţat o mulţime de lucruri, de la noţiuni de tâmplărie şi rezistența materialelor, la câteva din cele mai interesante moduri de a gândi regia de teatru şi arta actorului, aşa cum au fost propuse de unii din cei mai mari regizori din istorie. Totul e în programă, nu spun asta ca să par plin de sine ci din pricina faptului că, mai mult decât aceste lucruri, au rămas cu mine două învăţături care nu fac parte dintr-o curiculă anume. Prima din ele este următoarea: „Antigona are dreptate, dar nici Creon nu greşeşte”. A doua este să-l iau pe Ibsen în serios.
Ştiu că tonul meu de până acum pare întrucâtva zeflemitor, dar nu este neapărat intenţionat astfel. Am ajuns să cred cu tărie că Henrik Ibsen scrie un teatru foarte fin, unic prin controlul deosebit al mijloacelor dramatice, al echilibrului dintre comic şi dramatic care defineşte drama în sine, iar dintre piesele sale, cea care m-a convins cel mai tare de acest echilibru nemaipomenit şi de valoarea sa spectaculară şi scenică este Hedda Gabler. Acest text menţine o tensiune extraordinară din pricina unei întrebări căreia autorul nu-i răspunde niciodată, nici apoteotic, nici sugestiv, lăsând-o să planeze în aer pe întreg parcursul piesei şi, în mod excepţional, mult după final – „De ce se comportă Hedda în felul în care se comportă, cum gândeşte ea?” Această întrebare este provocarea supremă pe care piesa o prezintă unui regizor şi cred că, la fel ca în majoritatea textelor de teatru, există o mulţime de răspunsuri şi de abordări posibile. Cu toate acestea, simt că modul în care Andrei Şerban încearcă să-i răspundă în spectacolul montat la sala studio a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca nu mă convinge.
Îmi este foarte greu să pun o etichetă simplă asupra acestui spectacol, întrucât elementele minunate care îl compun sunt atât de îndeaproape urmate de cele care funcţionează, după părerea mea, în defavoarea lui. Pe de o parte avem jocul actoricesc impecabil, plin de vitalitate şi de nuanţă, menţinut la un nivel foarte ridicat în cazul fiecărui personaj în parte de distribuţia excepţională a trupei Teatrului Maghiar. Zsolt Bogdán întrupează un Tesman excepţional, pe deplin credibil în stupiditatea şi inadaptarea sa, Hatházi András îi oferă judecătorului Brack o dimensiune nebănuită şi un rol excelent potenţat, iar Enikő Györgyjakab interpretează foarte bine naivitatea şi atitudinea delicios de pasiv-agresivă a domnișoarei Elvsted. Până şi Lövborg este interpretat cu fler de Ervin Szűcs, cu toate că, în opinina mea, nu mai îndeplineşte un rol contrastant, tridimensional, ci devine un fel de aparat narativ, nimic mai mult decât un mecanism de declanşare a intrigii. Actorii dau dovadă de o înțelegere și o asumare extraordinare a personajelor, la un nivel permis numai de talentul și dedicația lor deosebite și de carisma și experiența inegalabilă a lui Andrei Șerban. Şi aici ajung şi la elementul pe care îl resimt ca pe o problemă de viziune regizorală legată de personaje – toate sunt mai interesante, atrag atenţia şi concentrează gândirea mult mai mult decât Hedda însăşi. După cum spuneam, fiecare actor din distribuţie îşi joacă rolul excelent, iar Imola Kézdi nu face excepţie, dar modalitatea de prezentare a rolului respectiv, fapt ce ţine de viziunea regizorului, nu mi se pare fidelă intenţiei şi potenţialităţii textului în sine.
Dacă întrebarea centrală a textului este „De ce este Hedda aşa cum este?”, atunci am senzaţia că spectacolul domnului Andrei Şerban oferă un răspuns în aceeaşi măsură în care se eschivează de la a confrunta dilema. Totul porneşte de la o replică a Heddei în care aceasta exclamă „Înnebunesc! Toate acestea mă duc la nebunie! […] Tot acest… ridicol…”, afirmaţie pe care Andrei Şerban o pune la temelia spectacolului său, în sensul în care ea ajunge să coloreze comportamentul şi atitudinea tuturor celorlalte personaje în afară de Hedda însăşi. Tesman devine o caricatură insuportabilă, judecătorul Brack un soi de monstruozitate libidinoasă şi lipsită de empatie, Lövborg o figură de carton, la fel de frumuşel şi de subţire, de secătuit de dramă ca un afiş de a cărui ruptură nu se mai poate mira nimeni, iar Thea Elvsted un soi de tablă de rezonanţă pentru fiecare din ceilalţi, un personaj fragil şi cameleonic fără intenţie, chiar mai bidimensional decât cei pe care îi reflectă. Cu alte cuvinte, de la un absurd şi ridicol perceput de Hedda în hăţişul generos de gesturi, replici şi înţelesuri ale textului piesei, spectacolul acesta ajunge la un absurd şi ridicol cât se poate de evident, conţinut fără nici un echivoc într-un comportament şi o sumă de atitudini aproape parodice. Este o schimbare dramatică de accent, de la o Hedda excepţională şi misterioasă în textul original, la o Hedda normală prin comparaţie, în spectacol, iar prin această schimbare de accent, spectacolul devine în mod clar o comedie, iar întrebarea fundamentală este, în opinia mea, devalorizată – Hedda nu mai este personaj principal prin excepţionalitate ci printr-o normalitate care nu reuşeşte să facă faţă unui context insuportabil.
Interesant, legat de această alegere regizorală, este şi faptul că ea nu se efectuează în premieră. Regizorul rus Vsevolod Meyerhold a prezentat o abordare similară a textului în 1902, spectacol primit la vremea aceea cu o reacţie critică negativă. Andrei Şerban şi-a dorit să încerce din nou, la mai bine de un secol, iar senzaţia pe care mi-a lăsat-o spectacolul său este, spre confuzia mea sinceră, la fel de negativă – nu pot să mă îndepărtez de sentimentul că Hedda Gabler este, în fond, o culme a măiestriei în drama psihologică, o mare provocare pentru un regizor în ceea ce priveşte capacitatea de a menţine un public interesat de o serie de evenimente în mod intenţionat menţinute de autorul textului la un nivel mai degrabă subînţeles şi banal decât hipertrofiat dramatic şi o piesă oferind un personaj principal de o complexitate şi o spectaculozitate ieşite din comun. În text este vorba de Hedda Gabler, nu de Hedda Gabler şi de cei şase pitici dezaxaţi care o înconjoară şi o înnebunesc şi pe ea.
Modul în care am înţeles eu textul îi oferă o dimensiune profundă tocmai prin contrastul dintre o societate percepută ca fiind normală în mod superficial, şi un ideal, un mod de gândire diferit, teatral, monumental, întrupat de Hedda. Ştiu că nu ar trebui să păşesc într-o sală de spectacole cu astfel de prejudecăţi în minte, dar pe de altă parte mă aştept ca un spectacol să poată fi convingător în pofida ideilor preconcepute prin care l-ar putea filtra un membru al publicului, în mare parte din pricina experienţelor anterioare avute în acest sens, în cazul multor texte transformate în spectacole care nu se potriveau orizontului meu de aşteptare, reuşind în acelaşi timp să mă convingă de validitatea şi forţa viziunii care le anima.
Hedda Gabler în viziunea lui Andrei Şerban m-a lăsat confuz şi într-o stare de activare polemică de care nu reuşesc să scap. Din acest punct de vedere îl recomand, întrucât cred în valoarea unui spectacol care reuşeşte să hrănească polemici, cu toate că aş fi preferat ca întrebările să fie mai propice introspecţiei şi analizei emoţionale decât discuţiei intelectuale „din afară”.
Mircea Laslo
(sursă foto: hunteather.ro)
No Comment