Înlocuitori de tehnologie şi înlocuitori de sălbăticie @ Ştefan Manasia
.
Ştefan Manasia, Motocicleta de lemn, Charmides, 2011
–
Poezia bună, poezia adevărată se mişcă nu odată cu timpurile, ci puţin înaintea lor. Ea vede lucrurile din punctul unde „viitorul devine prezent”, cum spunea Whitman reformulând acest ideal romantic, adică modern, care o duce bine mersi şi astăzi. La noi, de pildă, multe dintre cărţile bune de poezie din ultimii ani (printre ele Răufăcătorul vorbeşte de Kata, Blank de Vlad Moldovan, Umilirea animalelor de Val Chimic, Instituţia moartă a poştei de Ionuţ Chiva, Rezervaţia de Cristina Ispas) sunt duse de această mişcare înspre un loc unde stau faţă în faţă – ca într-un prezent – cu post-umanul, post-umanitatea, post-umanismul şi sau alte post-it-uri asociate.
Noul volum al lui Ştefan Manasia pare a se înscrie în această tendinţă, încă de la primul ciclu, intitulat „Ceva dinspre umanitate”. Doar că, lucru mai rar astăzi, Ştefan Manasia e un romantic impenitent, deşi uneori ruşinat, un Thoreau(ist) dezvrăjit doar la suprafaţă de fascinaţia primordialităţii şi a sălbăticiei. Prin urmare îi va fi, e rezonabil să presupunem, mai greu să accepte mica-mare invazie, uneori violentă alteori insidioasă, a unei civilizaţii protetice. Uneori involuntare, alteori practicate masochist, trezirile bruşte din himerele de odinioară (numele lor e „Amazon”) sunt dureroase şi disonante, ca nişte alarme care pătrund în creier. Ele sunt marcate adesea printr-un singur semn, un singur cuvânt: „Lumina urcă/ peste făgetul mai verde/ decât în anii trecuţi// Am văzut guşterele/ -nghiţit de rugi şi-n urmă apa /nămolul amestecându-se/ spumă cât într-un frappé”.
În această natură supusă (lăsată?) înlocuirii, „SĂLBĂTICIA” e „reprodusă-n/ mii de exemplare”, elementele sunt nearticulate („pe-cerul portocaliu-glisează/soare-lipsit-de-putere”, „Lumină sau fluid asemănător/învăluie corpul”), un cyborg pe nume Miguel îşi plimbă proteza bioelectrică de cauciuc peste mâna păroasă şi „priveşte/ admirativ,/ ochiul de opal/ cu ochiul drept,/ sclipind de sănătate”, iar religia e un website corporatist („sucursala religii”) cu răspunsuri pentru câte întrebări au mai rămas: „… de 4-5 ani ma chinui sa aflu cine este Femeia care naste/ si Balaurul/ din Apocalipsa Sf. Ioan, uite ca am reusit sa dezleg si/ acest mister,/ acum stiu ce urmeaza sa se intimple pe Pamant si nu e/ deloc optimista situatia,/ cum si de ce? Imagini care sa confirme? vei gasi totul in/ amanunt si te rog/ sa-ti dai cu parerea…… Apasa AICI”. Înlocuitorii de sălbăticie lasă mult mai puţin spaţiu fantasmelor purităţii din care poezia lui Ştefan Manasia se hrănea copios în volumele anterioare: „Părul tău acum incendiază mesteceni/ îmblânzeşte crotali şi pe mine mă cuprinde/ o pace adâncă, prin vene îmi curge alcool/curat ca lacrima”, iar vizionarismul devine sporadic şi parodic, ca în poemul Morpho Electra: „Ea ne învaţă că nu mai contează nimic, că abia acum pâlpâirile Sensului au dispărut, că Marile Gheare ale Galaxiei ne vor schingiui trupurile, ne vor terciui minţile şi nouă nici nu ne va ma păsa”.
Vârstei târzii a proteticii generale nu i se mai (poate) opune acum nici măcar periferia, teritoriul semi-primitiv în care sălbăticia se întâlnea prietenos cu excavatoarele abandonate – vezi, de pildă, poemul levitaţia din cartea micilor invazii, în care periferia devenea locul „memoriei reptiliene” şi al unei „inimi de aur strivite de caldarâm” – re-formulând o preistorie într-o postistorie încă romantică. Acum însă: “Am traversat aleile în paragină/ dar îngerii locului înfăşuraţi în cârpe şi împuţiţi/ nu m-au mai privit, ca odinioară, cu ochi albaştri// de etil […] Pentru că n-am mai avut curajul de acum trei,/ de acum şase ani, buldozerele au transformat/ Parcul Rozelor în paradisul oamenilor de afaceri” (Periferia). Poemul Ornitopter încearcă să planeze, dar de fapt plonjează în vrie, într-o singură aripă a monorimei „-ie”, înspre vârsta aurorală a unei lumi a treia primordiale: „Copii fără copilărie/ N-aveam acces la tehnologie/ Cumpăram ilustrate cu Elvis din librărie/ Rosea dea Rimburgum animando / sau aurora cu pieliţă trandafirie/ Ne mângâia lasciv pe scârfârlie”. Însă cuprinsă în repetiţia neiertătoare a rimei, dorinţa celei mai intense recuperări („Galaxia pulsa relaxat şi curat/ sub cea mai banală dioptrie/ Un câmp cenuşiu la intrarea-n oraş/ trebuia,-ţi spun acum, să mai fie”) devine bătaia obosită a unui reflex livresc (nu din întâmplare, cred, poemul – o foarte frumoasă elegie romantică – e dedicat lui Şerban Foarţă).
În această imagine a lumii în care „mările virtuale” sunt singurele locuri unde „omul încă/ nu a harponat”, unde „petele/ de hidrocarburi/nu au întins cuverturi// ale morţii”, în care „ultimii anarhi”, oamenii din tribul indian Toda, nu mai pot fi salvaţi, iar care „originile animale” sunt un ecou tot mai stins „dinspre umanitate”, Ştefan Manasia plasează pretextul politic al poeziei sale. Spun „pretext” pentru că politicul – sub forma anarhismului – e pentru el doar deschiderea necesară unui spectacol al vulnerabilităţilor, al unei lumi pe cale de dispariţie.
Al doilea ciclu din volum – Antwerpen, de fapt un singur poem amplu – reconstruieşte spaţiul mort al fostei metropole „albe”, reinjectat ici-colo cu energia alogenă a altor „primitivi”: „În colţul Atheneumului/ pişoarul din metal masiv/ sub cerul liber/ ca tiribombele/ din celălalt secol/ Aici ne întâlnim: tinichigiu afro/ asiatic incert/ european self-distructiv/coborâţi din fantasmele Pepsi/ din filmuleţul sponsorizat/ pentru democraţia/afgană// pentru Sudan”. Juxtapunerea – figură a violenţei – e una dintre puţinele tehnici din recuzita stilistică a poemului (elipsa ar fi a doua). Ea dă dintr-odată, forţat, o proximitatea insolită, şi „politică” – Atheneum/pişoar; asiatic afro/european – iar repetiţia ei face din Antwerpen o suită de şocuri, ca şi cum metropola ar fi defibrilată constant. În absenţa lor n-a mai rămas mare lucru: „Aici în dreptul coloanei/ cu minute întârziere/ nu apare niciodată nimic […] metropolă cinică, tu,/ campioană la pingpong/ pe mâna jucătorilor chinezi// pentru că Antwerpen şi Bruxelles/ funcţionează, -n cele din urmă,/ în logica morţii igienice/ unde mila şi frumuseţea dispar/ sub faţade/ şi unde în dreptul coloanei// cu minute-întârziere/ nu apare niciodată/nimic”.
Aproape cadavre exquis („O mie de ani/ de albit conturile/ de lustruit arcadele/ bicepşii/ statuile/ treptele şi mânerele/ cultura/ dantura/ dialectul ca o boală de gât/ şi o abia strunită/ melancolie suicidară”), Antwerpen e un colaj al metropolei fantomă bântuite de „refugiaţi irakieni” şi „doici faulkneriene”, de „chinezoaice indiferente ocolite de frumuseţe” şi de „blonde cerate”. Un oraş zombie, sub blestemul trecutului colonial („au mutilat/ pe câteva continente/ triburi de-o frumuseţe/umilitoare”), pe străzile căruia – într-un contrapunct final perfect la Heart of Darkness – Manasia face să duruie roţile motocicletei de lemn, tchukudu-ul congolez, emblema cea mai concretă a înlocuitorului de tehnologie, a cărei denumire, ca onomatopee, înlocuieşte „sălbatic” zgomotul motorului absent. Poemul omonim lasă difuz sensul „politic” al motocicletei de lemn şi ia forma unei scrisori către mamă a unui tânăr ‘african’. Mi se pare cel mai puternic, cel mai frumos poem din volum: „am plecat, mama/ să duc rudelor/ sacii cu mei/ la Kinshasa: roagă-te/ să nu mă ţintească ăia/ din neştiinţă, roagă-te/ pentru cât mai puţine/ baraje rutiere şi adolescenţi/ cu machette. am pornit/ mama, ca o gorilă de munte/ sub ploile reci,/ am plecat, mama, ţinându-mă/ de coarnele de lemn/ şi rugându-mă:/ vruum-vruum-vrruuuuum/ vruum-vrruuuuum/ civili şi militari, mama,/ şi copii şi cadavre-nflorite-n/ şănţuleţe pe marginea/ drumului:/ oameni şi facoceri/ mai mult decât fiertura de cafea/ şi mai mult decât iarba/ mă protejează/ idolul/ pictat/ deasupra apărătorii de lemn// ce uşor coboară/ roţile/ unse cu grăsime animală/ şi cum îţi aminteşti brusc/ greutăţile vieţii-mpingând/ la deal/ sacii de pe portbagaj/ ceva mai umflaţi/ tchukudu/ peisaje injectate/ cu anthrax/ tchukudu/ petrol/ tchukudu/ motocicletă de lemn/ surioară// sacii cu mei vor îndestula burţi/ şi le vor face să viseze:/ dacă Leopold cel Nebun/ ne-a îngăduit în cele din urmă/ Kinshasa/ eu îţi voi cere/ să te opreşti/ din rugăciune,/ mama:// fi-voi acuma alături de rudele vii/ în purgatoriul legal/ sau între hoituri/ mirosind/ dulce şi împăcat”.
Apoi vine mişcarea cea surprinzătoare a cărţii: partea a treia a compoziţiei re-propune ciclul din 2003, Ostroveni. Viaţa şi contactele, parte – importantă – a volumului de debut. De ce? Curios, am comparat cele două versiuni. Diferenţele sunt minore, cu excepţia uneia. Poemul „re-masterizat” are o secţiune în plus (numărul 12). Ar putea fi vorba de o secţiune eliminată atunci sau de una adăugată acum. Înclin înspre a doua posibilitate: asemeni Ornitopterului, secţiunea e oarecum „à la manière de”, şi poate tot o dedicaţie, camuflată de data aceasta. Aici Ştefan Manasia foloseşte secvenţa de „proză” cu rimă interioară, foarte asemănătoare celei folosite de Radu Vancu în Sebastian în vis: „Acolo, pe terenul de joacă, suferisem mutaţii. Fotbalul se termina-n bătăi, bătăile, -n revelaţii. Ne hăituiam prin subsoluri, ca posedaţii.” Secţiunea se distinge de celelalte în contextul poemului ca o intervenţie târzie, o ultimă revizitare, marcată stilistic drept „străină”, a textului de atunci. Tot astfel, aş spune că sensul inserţiei întregului ciclu e tot acela al intervenţiei, şi tot al unei juxtapuneri la contrast maxim. În poezia lui Ştefan Manasia, Ostroveni este poemul cel mai „auratic”, textul eminent al recuperării copilăriei fabuloase, al „eliberării unei vedenii în apa mâloasă”. El se termină într-o zi cvasi-apoteotică, în care peste „străvechiul Ostroveni” bălteşte „o lumină lichidă, nelumească şi înspăimântătoare”. Plasat aici, după două cicluri ale sfârşirii, sfârşelii şi eşecului, greutatea sa în compoziţie devine enormă. Apoi, Ostroveni mai e şi poemul unei forme prin excelenţă: aceea a poemului narativ, cu o textură foarte consistentă şi coerentă cu sine. Adică exact lucrul de care Manasia se desparte în acest volum, şi mai ales în ultimul ciclu, Alevin. Da, m-am uitat în DEX să văd ce înseamnă. Înseamnă larvă de peşte.
„Tripat/ Dar nu turbat”, Alevin e un poem (post)profetic şi o apocalipsă larvară. E şi, poate mai important, o trecere în revistă a ceea ce rămâne (rezidualul asupra căruia insistă uneori Ştefan Manasia în conversaţie îşi dobândeşte aici sensul adevărat şi adevărata sa forţă); o grămăjoară de resturi inspectată cinic: „Am văzut logosul: cinci litere prăpădite/ şi vulpea rătăcind prin oraş/ şi bordeiul de pe Canalul Morii dărâmat peste/ noapte, şi podişca din placaj surpată după/ câteva luni, şi pisicile bătrâne aşteptând încă/ acolo, de partea cealaltă, hrănite de-o zână la/ menopauză pe care n-am s-o cunosc”.
Elastic, textul alevin ia uneori cadenţa sobră a versului triadic al lui William Carlos Williams (aşa cum în „am văzut”-ul de mai sus mai stăruie un ecou atât al Sfântului Ioan, cât şi al lui Ginsberg): „Am ieşit din oraş/ printre zombies &/ lipitori dialectice”; alteori ritmul electrocutat al poeziei avangardiste de la noi, trecut poate printr-un filtru Iova („CITY – reţea sonoră din subpământă, pleură podită peste lumi,/ cancer esofagian, sînge pe nas// mere româneşti/ roşii wolteneşti/ nimfe în faţă la MNLR”. Cu un ghem de potenţe expresive pe care-l deşiră surprinzător şi cu un spectru emoţional care balansează de la hâtru („Stai aşa: înghite broasca/ şi vomită ayahuasca”) la grav („Au trecut ani de aşteptare/ într-o siguranţă nemiloasă, inumană/ ştiind că va veni şi că va fi mult mai rău:/ mă rugam pentru un bisturiu anesteziant/ ca muşcătura şobolanilor”), Alevin îşi joacă natura/factura „larvară” până la capăt. Finalul îi anunţă şi îi amână profetic transformarea până după epuizarea rezidualului combinat într-un mega-SF cosmic: „I’ll be there, I’ll be there/ The last alevin of the first universe:// Sub sorii artificiali/ În amiaza bimilenară/ După războaie chimice/ După islamizare/ Şi reconquista/ Când bioroboţii vor fi fugit din hangarele Trustului/ După Contact/ După pisicile telepat/ După planetele-spongier/ După invaziile dureroase ca Roentgenul/ După nimic/ după ce Informaţia/ se va fi-ntors/ prin membrana/ expiatoare/ la Dumnezeu”.
Cum vă spuneam, un romantic.
Rareş Moldovan
No Comment