sunt puţin mai norocos dpdv social, asta merge mai mult pe programare

 

într-o seară, Guardiola a vrut să le închidă tuturor gura

şi am văzut viaţa după Xavi şi Iniesta.

ăsta era unul dintre momentele pe care

mi-am promis că o să le prind în viaţă.

şi totuşi bucuria nu mi s-a părut cum trebuie.

n-a fost bucuria adevărată care e aia când laşi o tipă

pentru una care se mişcă în fond la fel,

da’ vorbeşte mai cu folos,

n-a fost aia când ai cui să dai jumătate de măr

sau ai pe cine stinge ţigara.

n-a fost nici măcar aia care mai târziu te jigneşte

cum vezi monstrul cu maică-sa

de mână şi-ţi zici niciodată, ce dumnezeu m-ar putea apuca,

şi apoi găseşti minune un copil prieten

fără cheie şi te simţi minunat.

şi de fapt o să te apuce într-o dimineaţă,

te ridică cu dureri de burtă şi miros de chiftele.

aşa în seara fără Xavi şi Iniesta a venit miros de pizza şi

singura felie era la rece, promisă,

promisă prietenei alina,

m-am temut de asta.

lucru important care

te poate proteja de meditaţie şi remuşcări.

E bucuria disciplinată, felul cald, un meci special

prin faptul că ai schimbări fără număr. fără număr

o să-ţi fie pierderea dacă promiţi şi nu te demarci.

asta încercare, uite una care stă off-side şi face semn,

după vreme-i vor zice eufemistic femeie uşoară.

să promiţi că-i dai pasă dacă slujeşte, nu merge,

pentru că n-am mai putea vorbi de nivel.

şi mai e că s-ar duce toate naibii,

cum mai cad uneori chestii din pod,

apoi te obsedează o reuşită, un meci, o combinaţie sau ceva,

ca să gândeşti de două ori înainte să treci la sport de contact.

 

 

cel mai mult şi cel mai mult mi-aş dori să găsesc o plantă mamă

 

aş vrea în seara asta să le zic nu mă,

n-o să ies la cafele, poveşti şi prostii.

în seara asta vreau să scriu o carte,

personaje să nu meargă la wc,

fotomodele care ştiu puţin cioran şi foarte puţin blaga

să nu seducă pe nimeni. una-n care oamenii

intră-n cameră decât for fun, şi curajul nu aduce

tot ce trebuie.

într-o reclamă zice copiii nu întâlnesc

întotdeauna lucruri pe măsura lor sau aşa cumva,

şi ăsta e un lucru extraordinar.

să am un tânăr îmbrăcat în uniformă largă şi tânărul

să fugă la pescuit cu fiecare ocazie,

tânărul să ştie care-i visul lu’ taică-so şi să facă aşa

flegmatic salutul cu o mînă.

să aştepte ziua-n care hormonii vor ieşi din viaţa lui

împreună cu jumătatea lui fioroasă.

să nu se roage de voturi prin sms.

carte cu putere nelimitată şi să aibă un prieten

Arturo care rupe mediul.

o scriu repede şi mă ascund după plantă şi-mping la ea

până-s gata şi blochez intrarea.

în altă parte să caut unitate ş-alte rahaturi de-astea şi

să-mi convină că e lucru dificil pentru familie,

dar te-nvaţă să te supui.

vreau poveste cu descoperire şi recomandări,

public şi împreunări, vreau

mcdonald’s vs kfc frumos legat, aerisit.

 

 

prietena mea, vine şi ea

 

prietena mea sapă o groapă.

pe tricoul ei, transpiraţia delimitează clar şoldurile,

o pată mare ca o mască topită se lăţeşte pe abdomen,

soarele o bate tot mai tare.

prietena mea sapă o groapă,

din când în când se opreşte, mă priveşte,

dar apuc să-mi întorc capul spre ulicioară.

mai trec oameni cu pălărie, mai trec vaci rupte de la deal,

ridicole animale.

dacă mă uit fix în ceafa ei,

se opreşte,

se întoarce să vadă ce-i.

nu va termina la timp.

prietena mea sapă o groapă.

fundul ei, acum la nivelul solului.

termin doza de cola, aprind o pipă, gândind

nu te cunosc, o să-ţi arăt ce-i confortul.

o broască foşneşte iarba de lângă pârău,

o pungă de chipsuri pluteşte.

mai încolo soarele o luminează de la brâu în sus.

dacă o privesc în ceafă se-ntoarce,

scoate-mă din laţul pe care mi l-au întins vrăjmaşii!

o să se-ntoarcă. sânii ei vor străluci atunci ca bulgării de pămînt,

o să se-ntoarcă şi groapa va rămâne aşa.

 

 

n-am crezut niciodată în departajare, la fel cum nu există divina simpatie

 

am venit pe pămînt pentru că-i veselie generală

şi oricum nu mai trăisem pericolul aşa.

era un flux în care nu mi-ar fi plăcut să fiu luat peste picior.

era un flux în care n-aş fi permis oricui să-mi trimită scrisori.

era un flux pe care oamenii în general îl resping.

am cunoscut o neînchipuită direcţie,

numită generic operaţie.

era scena în care omul se pierdea-ntre garduri

şi scena-n care pisica era spânzurată.

asigurări auto din care se iese cu capul sus.

erau oamenii de litere care se căsătoresc şi

nu le pare rău.

era victoria malaezilor.

un băiat în salopetă anunţând criza europeană.

erau câţiva zei pe care-i găseşti oriunde şi-ţi faci treaba cu ei.

era o doamnă străină, buze fine,

tocuri fine, palme fine. mă făcea

destul de bine şi mă convisese să nu mai vorbesc urât.

se poate spune că m-a cam dus pe tot felul de

forme de exprimare ale melancoliei,

cam neclare.

în fine, era punctuală, poate exagerat

de punctuală, şi făcea un borş devastator.

într-un cuvânt i-aş fi zis irezistibilă

cum de-altfel într-o seară nu ştiam exact

ce se petrece, a venit şi m-a luat în braţe şi m-a cărat

într-un fotoliu unde am adormit mai târziu

cu o oală de salam prăjit în braţe.

aş zice acum c-au fost resturile adevărate,

click spre maturizare.

în fine, eram ca nou,

tangenţial la libidou,

gata să-mpart fericire la metrou.

numai că pân-acum, tot vorbind şi

tratându-mă cu obiceiuri normale,

n-aş spune c-am trăit coşmarul vieţii.

 

 

Andrei Pătraşcu