[1980] Alexandru Vlad – Discurs inocent asupra prozei scurte [goldmine]
Şi cel care trage cu alice şi cel care trage cu un glonte pot lovi pasărea în zbor, dar dacă primul poate face un dublet (mândria vânătorilor), al doilea ne va oferi frumuseţea unei „lovituri”. Acelaşi raport există undeva între romancier şi autorul de proză scurtă. Sau acelaşi dintre un alergător pe 100 metri plat şi unul pe 2000 metri, şi aşa mai departe. Important e să-şi admită reciproc diferenţele ca să se poată respecta reciproc. Deasemenea, este inadmisibil ca arbitrii să facă neîndemânatice confuzii.
Cine este autorul de proză scurtă şi ce vrea el? Tot ce caută un autor de proze scurte este binefăcătoarea de formaţie profesională, darul de a vedea centura virtuală ce desparte faptele, reale sau imaginare, de ambient constituindu-le în potenţiale proze scurte, membrana unor celule din care e desigur preferabil să nu lipsească nucleul. Astfel, uitându-te în jur nu vezi altceva decât mulţime de posibile proze scurte care aşteaptă să le faci vizibile pentru cei care, de altfel, le trăiesc. Proza scurtă, dacă are o tendinţă genuină, este ca la dimensiunile ei să nu aibă fraze sau chiar cuvinte în plus, o optimizare după datele ei intime, ca o femeie atentă la cântar. Poate de aceea spune M. Iorgulescu, aforistic, că proza scurtă s-ar opune nu prozei lungi ci prozei scrise prost.
A scrie proză scurtă este ca o aterizare cu paraşuta la punct fix – admite o toleranţă limitată. Dacă pui alergătorul de 2000 de metri pentru cursa de 100 metri plat ai imaginea disgraţioasă şi rezultatele îndoielnice ale unui romancier încercând să scrie proză scurtă. Dar să nu vedem doar paiul din ochii altora – nuvelişti înzestraţi continuă să dea romane secundare, prejudiciind şi imaginea acestora. Să existe o atât de mare diviziune a muncii între acestea două? Experienţa ne arată că marii prozatori ai lumii au început cu proza scurtă din care au învăţat să scrie romane, din care au învăţat cum să dea o capodoperă în …nuvelă: Tolstoi cu Moartea lui Ivan Ilici, Dostoievski cu Jucătorul, Thomas Mann cu Moartea la Veneţia, Henry James cu O coardă prea întinsă, Hemingway cu Bătrânul şi marea, Faulkner cu Ursul. Continuarea listei e o simplă problemă de exerciţiu pentru fiecare. Atunci de unde unele încurcături, căci ele există, aşa cum sportivul n-ar şti precis la ce probă aleargă? Probabil literatura română, grăbindu-se să devină mare literatură, scriitorii noştri, grăbindu-se să devină mari scriitori, cred că au mai multe şanse făcând paşi mai mari, la propriu.
Desigur, proza scurtă există. Prozatorii care găsesc o idee potrivită (şi nepotrivită pentru un roman) nu pregetă să scrie proză scurtă, criticii nu pregetă să semnalizeze orice realizare meritorie (la nivel de volum) chiar dacă profită de ocazie să atragă atenţia asupra crizei generale a prozei scurte. Dată fiind situaţia, avem două alternative: sau ne îndoim de buna credinţă a ambelor părţi, sau ne declarăm mulţumiţi cu realizările pe care le avem. Se pare că din acestea două se optează pentru cea tradiţională.
Proza scurtă este (sau a fost) un gen foarte popular. Poate a avut de suferit mai mult decât alte genuri întrucât nu cititorul, ci criticul era cel care, curtat, dădea întâietate prestantului roman. Ca să însemne ceva, piesele scurte trebuiau adunate în containerul unui volum şi predate spre confirmare laboratorului critic. Şi, astfel, această complexă disgraţie de care se bucură proza scurtă în aceste momente e şi un rezultat al dialogului direct între autori şi critici, neglijând cititorul ca doi părinţi ce se ceartă peste capul copiilor. Căci există un dialog fără intermediar (probabil în ideea că astfel s-ar înţelege mai bine) între autori şi critici, ambii la origine purtători de cuvânt ai aceleiaşi entităţi care e cititorul. Acest dialog direct e vizibil prin specializarea limbajului la unii pe când ceilalţi la rândul lor încearcă să iasă în întâmpinarea exigenţelor profesioniste, prin structuri preferate pe un conţinut ce încearcă să satisfacă şi el nişte exigenţe – de succes, de moment, politice etc.
Să considerăm că există prozatori care ţin morţiş să scrie proză scurtă şi un mare număr de cititori care ţin morţiş să citească proză scurtă. Situaţia ideală. Având o atât de mare nevoie unii de alţii se respectă reciproc, îşi dau concursul pentru bunul mers al lucrurilor, apar autori avizaţi, cititori avizaţi, şi antologiile – critice, pe autori, pe ani, pe zone, pe teme – încep să adune piese remarcabile. Ele stau pe raftul cunoscătorilor şi operativilor precum colecţiile de Decrete în biroul avocaţilor. Dar unde va căuta cititorul în momentul de graţie când are nevoie de-o proză scurtă? Desigur, într-o revistă. Când e vorba de proza scurtă de azi avem la îndemână nume prestigioase (de la Băieşu la Velea), nume de găsit în retrospective, istorii literare sau antologii (de fapt acestea lipsesc). Dar nu deschidem aproape niciodată o revistă cu certitudinea că vom găsi o proză scurtă fermecătoare, de unul din autorii preferaţi.
Cea care trage acum (cât de sincer?) semnalul de alarmă este prevăzătoarea critică, dar soluţiile nu pot (şi nu trebuie) să vină din partea ei. Ele trebuie să fie administrative, dar cine răspunde de acest resort? Căci soluţiile există şi încă foarte la îndemână, idei au foarte mulţi oameni de bun simţ – doar că o idee nu se întâlneşte întotdeauna cu Tezeu!
Ce s-ar putea face pentru a impulsiona proza scurtă? În primul rând, să-i creăm necesitatea, obişnuind un public cititor cu virtuţile percutante ale acestui gen al campionilor. O proză scurtă trăieşte în reviste, în acea revistă luată la gară sau la holul aeroportului, sau oriunde duminica dimineaţa, fiind sigur că vei găsi un interviu, câteva poeme şi mai ales o proză scurtă bună. Pentru cine a optat revista de data aceasta? Într-o antologie, o proză scurtă este ca într-o panoplie, ca într-o colecţie sau într-o arhivă, păstrându-şi calităţile pentru cei care n-au văzut-o în clipa apariţiei sau vor să o aibă pentru acasă. Argumentul e unul pragmatic şi încă nimeni n-a validat eficienţa argumentelor pragmatice: şi alte literaturi au avut „criza” prozei scurte. Ce au făcut în această situaţie? Au stimulat competitiv specia primejduită cu devalorizarea. Revistele au publicat (formând o reţea) proze scurte care la finele anului s-au constituit într-o prezenţă editorială: Cele mai bune nuvele ale anului… Revistele s-au vândut, antologiile s-au vândut, autorii au fost satisfăcuţi (chiar premiaţi), amatorii de proză scurtă au fost antrenaţi, sau aşa-mi place să-mi închipui că s-au sfârşit lucrurile. De fapt nu s-au sfârşit – unde au început astfel ele continuă şi astăzi. Nu sună îmbietor: Cele mai bune nuvele ale anului 1980?
Alexandru Vlad
(nr. 8-9-10/1980)
(sursă foto: ziuadecj.realitatea.net)
No Comment