Meritul tehnic şi meritul artistic al contorsionismului stilistic @ T. O. Bobe

Un lucru pe care paradigma actuală l-a proclamat cu vârf şi-ndesat, pe toate palierele culturale şi artistice, e, cu siguranţă, faptul că se poartă retro. Sub aspect literar, ce poate fi mai retro decât un autor cu o configuraţie romantică (cu alura adiacentă de fetişism), în scriitura căruia transpar pe ici pe colo procedee moderniste, aplicate à la carte? Mai nou, astfel de atribute se situează la limita dintre laudă şi invectivă, o limită, de altfel, nerezonabil de subţire, după cum demonstrează T.O. Bobe prin cea mai recentă carte a sa, Contorsionista, apărută la sfârşitul anului trecut la Humanitas. Faptul că autorul este bântuit, în bună tradiţie romantică, la modul aproape pudic, de un ideal estetic, îl dovedesc toate textele sale (atât această carte, cât şi Centrifuga şi Cum mi-am petrecut vacanţa de vară) – după cum el însuşi declară într-un interviu online pentru BookMag: „Cred că adevăratele teme ale unui scriitor, presupunând că există aşa ceva, sînt inconştiente, sînt alea care te urmează fără să îţi dai seama şi câteodată chiar fără să vrei.” T.O. Bobe, asemenea personajului din povestirea Constorsionista, „şi-a dat seama că […] trebuie să îmbine meritul tehnic şi meritul artistic” (p.7). Statutul (considerat adesea privilegiat) pe care Bobe îl are în literatura română l-a dobândit, dacă e să îl judecăm într-o grilă tranşantă, prin confirmarea artistică adusă de Centrifuga şi cea tehnică prin romanul-compunere Cum mi-am petrecut vacanţa de vară. Ceea ce autorul scoate în relief prin ultima sa carte este tocmai efortul (şi bineînţeles meritele) îmbinării celor două.

În primul rând, cartea lui Bobe vine pe fondul unui reviriment al interesului, atât editorial, cât şi al publicului, pentru proza scurtă. Însă, în pofida discuţiilor prolifice pe această temă din ultima perioadă, Contorsionista nu se strecoară în eşantioanele de analiză, întrucât cartea poate fi încadrabilă în sectorul prozei scurte doar la nivel formal. Convergenţa celor opt povestiri care alcătuiesc volumul nu este nici de natură tematică, nici stilistică, nici structurală, şi totuşi volumul este unul prin excelenţă omogen. Piatra de temelie a structurii pe care o configurează Bobe o constituie o formă de meta-intertextualitate, în care fiecare povestire le reflectă pe celelalte şi totodată întregul, printr-o corespondenţă de tip mise en abyme între nivelul micro şi cel macro (cel mai evident configurată în Contorsionista, Răpirea din serai, Nemuritorul). Pe de altă parte, dincolo de acest construct elaborat (atât prin amploare, cât şi prin ramificaţii), fiecare povestire are propriul apanaj stilistic şi structural. T.O. Bobe se numără printre cei mai „citaţi” autori contemporani autohtoni în ceea ce priveşte meritul tehnic, poziţie pe care reuşeşte să o întărească prin eterogenitatea stilistică admirabilă a acestui volum. Ne-am obişnuit deja cu faptul că autorul este ludic, cel mai adesea parodic în raport cu un gen sau altul, experimental şi obsesiv-compulsiv în ceea ce priveşte detaliile universului pe care îl creează. Ca să nu mai vorbim despre ironia fină, jucăuşă şi totuşi caustică, evidentă în textele sale (şi a tuturor celorlalţi scriitori cu greutate, nu-i aşa?). Însă pentru a treia oară într-o cronică literară (deoarece pe toţi ne împunge câteodată demonul metacriticii), trebuie să menţionez că, din punctul meu de vedere, dincolo de ansamblu de trucuri narative (pentru unii desuete, pentru alţii, o marcă a virtuozităţii), dincolo de experimentalism, de reflexe şi preocupări optzeciste sau moderniste, dincolo de decoraţii sau schelet se află greutatea acestei cărţi. Desigur că şi acestea îşi au importanţa lor, cu atât mai mult cu cât nu sunt nişte artificii gratuite (sau ieftine, ci impecabil instrumentate), însă consider că de la un punct încolo devine în egală măsură superfluuă o analiză a gradului de superficialitate/adecvare a experimentalismului şi a procedeelor aferente, atâta timp cât acestea încă funcţionează (chiar delectează, uneori).

Dincolo de snobism şi false pretenţii intelectuale, datorită cărora strategiile narative ale autorului pot lăsa senzaţia de déjà lu, este aproape unanim acceptat faptul că T.O. Bobe este un admirabil stilist. Dacă acesta este sau nu un narcisist fascinat de propria virtuozitate, e în totalitate problema dânsului, cert este că cele mai reuşite texte dintre cele opt povestiri constituie, într-o formă sau alta, un tribut adus literaturii spectaculoase prin ea însăşi, a artei pentru artă. Cine este în stare să accepte o postură ceva mai umilă, poate chiar puţin pervertită, de voyeur al acestei demonstraţii, cititorul care poate împărtăşi fascinaţia autosuficienţei actului artistic, acela va găsi într-adevăr Contorsionista drept o carte iubibilă, aşa cum şi-o doreşte autorul său. Pentru alţii, o astfel de practică a unui exerciţiu de virtuozitate stilistică se va dovedi prea barocă. T.O. Bobe poate lăsa prin intermediul acestei cărţi senzaţia că ar fi un păpuşar care nu dă doi bani pe personajele sale. Spre deosebire de Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, unde (tocmai datorită tehnicii narative!) Luca se profilează drept un personaj autentic şi în primul rând foarte viu, personajele din Contorsionista sunt nişte păpuşi inerte care se trezesec la viaţă (o formă de viaţă întoarsă înspre sine), însufleţite de cuvintele autorului. Totuşi, un personaj de hârtie, care te poate purta în felul în care o fac personajele lui Bobe, exercită, din punctul meu de vedere, un farmec cel puţin lăudabil, care disimulează o fragilitate (mult mai frustă decât în Cum mi-am petrecut…), din speţa poemelor în proză ale autorului. Însă trebuie notat de asemenea şi faptul că, după cum personajele sale nu sunt decât pretexte în raport cu discursul, nici formele literare cu care jonglează nu sunt departe de a fi acelaşi lucru, un prilej pentru ca experimentalismul flashy, care îţi fură ochii, să camufleze interioritatea fragilă ce se insinuează în spatele fiecărui cuvânt.

Cel mai optim exemplu pentru raportul despre care am pomenit este chiar povestirea care dă titlul volumului. Această povestire, care funcţionează cel mai pregnant ca metatext pentru întreg volumul, înfăţişează traseul unei contorsioniste dinspre circ înspre literatură, felul în care prin exerciţiile sale de contorsiune aceasta intră în sine şi se dizolvă. Deşi nu face abuz de niciun tertip narativ în acest text, iar valenţele de artă poetică sunt evidente, aceasta este cea mai puţin reuşită proză a întregului volum, tocmai datorită anumitor ratări pe palierul stilistic. În opoziţie cu acest text, Cea mai frumoasă femeie din lume (cea mai reuşită povestire) ignoră, practic, toate convenţiile narative, însă reuşeşte, fără a avea fir epic sau personaje, să vorbească despre frumuseţe la modul cel mai fundamental cu putinţă. Dacă în Contorsionista firul roşu e un şarpe care se înghite pe sine, în Cea mai frumoasă femeie… acesta este o bandă a lui Moebius prin excelenţă, o bandă pe care sunt desenate atât diverse ipostaze, cât şi întregul, singura problemă dovedindu-se a fi faptul că cititorul nu ştie niciodată pe care parte a benzii se află.

Cea mai succintă descriere a acestui volum pe care am citit-o, una care trece de diverse teoretizări şi prin intermediul câtorva atribute chiar se apropie mai tare de esenţa lui decât fragmente întregi de analiză, este următoarea: „Avem, iată, şi acest volum de povestiri, Contorsionista, fascinant, poetic, sofisticat, ba pe alocuri dulce obositor, senzual de multe ori, torenţial, de parcă te-ai afla în capul personajelor şi eşti dus de gândurile care tot curg” (Ciprian Măceşaru). Pentru toţi cei care doresc să citească Contorsionista, asta e tot ceea ce trebuie să ştie despre volum, deoarece parcurgându-l, conform parcursului benzii, vor ajunge în urma lecturii la aceleaşi cuvinte. În ultimă instanţă, fiecare povestire are idiosincrasiile care îi conferă un farmec şi un statut aparte, însă dincolo de angranajul de rapoarte inter-, micro-, marcro-, toate vorbesc despre ce se întâmplă într-un timp carnavalesc, în cea de-a treisprezecea lună, atunci când privirea se îndreaptă exclusiv înspre interior, când fiecare devine propriul personaj şi intră în literatură.

.

Oana Furdea

.

.

Articole similare

Octav Ojog – Două chipuri, un singur Real: Confuzia și disoluția spectatorului în filmele lui David Lynch

Octav Ojog – Două chipuri, un singur Real: Confuzia și disoluția spectatorului în filmele lui David Lynch

Emanuel Lupașcu – When Wishes Go Awry: despre body horror & fascism

Emanuel Lupașcu – When Wishes Go Awry: despre body horror & fascism

Poezii – Simon-Gabriel Bonnot

Poezii – Simon-Gabriel Bonnot

Alexia Pop – Lapvona: A Guided Tour of Medieval Misery

Alexia Pop – Lapvona: A Guided Tour of Medieval Misery

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Discuțiile Echinox

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter

Facebook

Parteneri

Facebook